Un dictator într-o lume de carton

Se întâmplă prea rar în contextul actual al teatrului românesc, ca să nu merite adus în discuţie atunci când un regizor important se ocupă constant să construiască o trupă din actori tineri, pe care să-i promoveze şi cărora să le ofere şi o şcoală, şi spaţii unde să joace, imediat după absolvirea facultăţii.

Victor Ioan Frunză nu e la prima încercare de acest fel, iar trupa cu care a pus în scenă, la Centrul pentru UNESCO, „Familia Tot”, textul lui Orkeny Istvan, este o dovadă. După „Furtuna” în patru personaje, montat la acelaşi Centru pentru UNESCO, şi după „Îngeri în America”, ce a avut de curând premiera la Teatrul Metropolis, în „Familia Tot”, Victor Ioan Frunză le oferă şansa de a fi pe scenă unor actori care, altminteri, din cauza sistemului din România, mai greu ar putea juca. Iar spectacolele amintite sunt un indiciu clar pentru cât de mult talent s-ar putea irosi, în lipsa unor şanse concrete. Pentru „Familia Tot” – un text mai puţin cunoscut la noi, montat în anul în care are loc centenarul dramaturgului maghiar Orkeny Istvan, considerat unul dintre cei mai importanţi din Ungaria –, Victor Ioan Frunză alege cinci actori cu care, aşa cum spuneam, a colaborat şi la celelalte proiecte recente: George Costin, Adrian Nicolae, Sorin Miron, Nicoleta Hâncu şi Alexandru Ion.

Poveste cu puternice accente groteşti, exploatate şi regizoral, şi scenografic de Adriana Grand, spectacolul este construit într-o cheie în care grotescul şi comicul, pe de o parte, sunt subtil contrabalansate de un sentiment al sfârşitului şi al neputinţei, care pluteşte în permanenţă peste fiecare dintre scene. Multiplele straturi ale textului sunt exploatate şi desfăcute unul câte unul, pe un fond comic ce-i permite directorului de scenă să se joace cu psihicul spectatorului şi să-i livreze, ca-n joacă, informaţii concrete despre disperare şi frică. Iar finalul, de un absurd către care a condus, în fapt, fiecare scenă de până atunci, devine actul cel mai firesc în contextul dat.

O lume desprinsă parcă dintr-o lume de jucărie, închisă ca-ntr-o cutie mare de carton, în care personaje mici construiesc lumi de carton şi mai mici, spaţiul scenei, la început goală, se populează treptat cu obiecte şi fiinţe care nu lasă nicio clipă impresia că sunt mai mult decât jucării întoarse cu cheia. Care execută un fel de dans/ joc/ poveste, ruptă din timp, în mecanismul unui ceas gigantic – la oră fixă şi creând senzaţia de repetitivitate. Poştaşul, pompierul, soţia şi fiica pompierului, maiorul, toate sunt personaje tip, prinse într-o poveste, care însă, în finalul spectacolului lui Victor Ioan Frunză, evadează din ea şi intră în realitate.

Închisă între două paranteze – intervenţiile poştaşului (Alexandru Ion) care măsluieşte scrisorile şi veştile din ele, după cum îi sunt dragi sau antipatici destinatarii – povestea tragică a familiei Tot este construită din imagini decupate parcă din cărţile de colorat. Pompierul Tot, atât de nuanţat interpretat de Adrian Nicolae, Mariska, soţia – un delicios travesti la vedere, Sorin Miron – şi Agika, fiica lor, un amestec de inteligenţă, delicateţe şi copilărie, toate bine dozate de Nicoleta Hâncu, adunaţi împreună sunt poza perfectă a familiei obişnuite, ce aşteaptă scrisori de la fiul de pe front. Fiecare dintre costumele create de Adriana Grand îl defineşte perfect pe fiecare în parte. Rochiţa roşie a Agikăi, băsmăluţa şi şorţul „mamei”, jacheta roşie, cu bumbi, şi cascheta de pompier îl încadrează pe fiecare într-o tipologie. Iar universul din care fac parte, conturat doar din culori care se schimbă pe fundal, lăsând uneori la vedere o lume ce se ghiceşte din proiecţiile supradimensionate în spatele pânzei din fundal, pare la fel de efemer precum cutiile şi personajele de carton care „vor popula” scena în final.

Situat în afara universului de carton, poştaşul are un rol straniu şi ingrat (din toate punctele de vedere), cu nuanţele căruia Alexandru Ion jonglează frumos. El e micul demiurg care printr-un simplu gest – să rupă sau să nu rupă scrisorile de pe front?! – reconfigurează lumea familiei Tot. De el depinde dacă fiul lor moare sau trăieşte, dacă intoxicaţia lui cu salam, petrecută pe front, este sau nu reală. El este cel care face ca micul lor univers să rămână închis, la infinit, în lumea de carton în care speranţa trăieşte, iar absurdul e la el acasă.

Pe scurt, povestea lui Orkeny Istvan ar arăta aşa. Un maior nebun – întruchiparea în mic a oricărui mare dictator – vine într-un concediu de două săptămâni în micuţa gospodărie a familiei Tot, trimis de fiul de pe front. Sperând că maiorul i-ar putea uşura fiului viaţa de pe front, cei trei încearcă să-l mulţumească. De aici, momentele comice sunt construite savuros de Victor Ioan Frunză, pentru că maiorul – interpretat de George Costin într-o cheie în care personajul capătă nuanţe de Caligula grotesc şi plin de umor – instaurează cel mai ciudat regim de teroare posibil. Să facă întruna cutii de carton devine distracţia perfectă. Şi de aici, scena toată se umple de cutii şi forme din carton. Iar familia Tot cedează crâmpei după crâmpei viaţa normală şi intră în ritmul impus de maior. Fiecare moment şi fiecare nuanţă sunt puternic exploatate de regie şi de actori, culminând cu scena în care, închis în wc-ul de carton pe care şi-l ridică în mijloc, domnul Tot îşi vede invadat chiar şi acest mic spaţiu şi e nevoit să-l primească pe maior înăuntru. Când îngheaţă zâmbetul pe buze? Atunci când poştaşul rupe scrisoarea în care Crucea Roşie anunţă moartea fiului familiei Tot şi eforturile toate devin zadarnice. Când reapare zâmbetul? Atunci când regia te conduce în aşa fel încât înţelegi că lumea lui Tot şi a familiei lui există dincolo de front şi este în sine. Legăturile cu exteriorul sunt, de fapt, tăiate, şi de acolo nu se poate ieşi.

Iar finalul, cu maiorul (de carton?!) care ia locul tuturor personajelor de carton care umplu scena, este rezolvarea (i)logică a unui conflict (i)logic, pe care-l veţi descoperi la faţa locului. Ce imagine rămâne? O lume în care un toboşar din carton, în mărime naturală, stă lângă un trompetist din carton, în mărime naturală, iar pe jos o căsuţă mititică, tot din carton, exact ca cea a familiei Tot, e pierdută printr-o lume din cartoane năruită…

Foto Adriana Grand

Print

5 Comentarii

  1. Filip CRISAN 01/05/2012
  2. Daniela Camelia, sectorul 4 Bucuresti 05/05/2012
  3. mihaela 06/05/2012
  4. sebastian 07/05/2012
  5. Filip CRISAN 07/05/2012

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.