Se întâmplă prea rar în contextul actual al teatrului românesc, ca să nu merite adus în discuţie atunci când un regizor important se ocupă constant să construiască o trupă din actori tineri, pe care să-i promoveze şi cărora să le ofere şi o şcoală, şi spaţii unde să joace, imediat după absolvirea facultăţii.
Victor Ioan Frunză nu e la prima încercare de acest fel, iar trupa cu care a pus în scenă, la Centrul pentru UNESCO, „Familia Tot”, textul lui Orkeny Istvan, este o dovadă. După „Furtuna” în patru personaje, montat la acelaşi Centru pentru UNESCO, şi după „Îngeri în America”, ce a avut de curând premiera la Teatrul Metropolis, în „Familia Tot”, Victor Ioan Frunză le oferă şansa de a fi pe scenă unor actori care, altminteri, din cauza sistemului din România, mai greu ar putea juca. Iar spectacolele amintite sunt un indiciu clar pentru cât de mult talent s-ar putea irosi, în lipsa unor şanse concrete. Pentru „Familia Tot” – un text mai puţin cunoscut la noi, montat în anul în care are loc centenarul dramaturgului maghiar Orkeny Istvan, considerat unul dintre cei mai importanţi din Ungaria –, Victor Ioan Frunză alege cinci actori cu care, aşa cum spuneam, a colaborat şi la celelalte proiecte recente: George Costin, Adrian Nicolae, Sorin Miron, Nicoleta Hâncu şi Alexandru Ion.
Poveste cu puternice accente groteşti, exploatate şi regizoral, şi scenografic de Adriana Grand, spectacolul este construit într-o cheie în care grotescul şi comicul, pe de o parte, sunt subtil contrabalansate de un sentiment al sfârşitului şi al neputinţei, care pluteşte în permanenţă peste fiecare dintre scene. Multiplele straturi ale textului sunt exploatate şi desfăcute unul câte unul, pe un fond comic ce-i permite directorului de scenă să se joace cu psihicul spectatorului şi să-i livreze, ca-n joacă, informaţii concrete despre disperare şi frică. Iar finalul, de un absurd către care a condus, în fapt, fiecare scenă de până atunci, devine actul cel mai firesc în contextul dat.
O lume desprinsă parcă dintr-o lume de jucărie, închisă ca-ntr-o cutie mare de carton, în care personaje mici construiesc lumi de carton şi mai mici, spaţiul scenei, la început goală, se populează treptat cu obiecte şi fiinţe care nu lasă nicio clipă impresia că sunt mai mult decât jucării întoarse cu cheia. Care execută un fel de dans/ joc/ poveste, ruptă din timp, în mecanismul unui ceas gigantic – la oră fixă şi creând senzaţia de repetitivitate. Poştaşul, pompierul, soţia şi fiica pompierului, maiorul, toate sunt personaje tip, prinse într-o poveste, care însă, în finalul spectacolului lui Victor Ioan Frunză, evadează din ea şi intră în realitate.
Închisă între două paranteze – intervenţiile poştaşului (Alexandru Ion) care măsluieşte scrisorile şi veştile din ele, după cum îi sunt dragi sau antipatici destinatarii – povestea tragică a familiei Tot este construită din imagini decupate parcă din cărţile de colorat. Pompierul Tot, atât de nuanţat interpretat de Adrian Nicolae, Mariska, soţia – un delicios travesti la vedere, Sorin Miron – şi Agika, fiica lor, un amestec de inteligenţă, delicateţe şi copilărie, toate bine dozate de Nicoleta Hâncu, adunaţi împreună sunt poza perfectă a familiei obişnuite, ce aşteaptă scrisori de la fiul de pe front. Fiecare dintre costumele create de Adriana Grand îl defineşte perfect pe fiecare în parte. Rochiţa roşie a Agikăi, băsmăluţa şi şorţul „mamei”, jacheta roşie, cu bumbi, şi cascheta de pompier îl încadrează pe fiecare într-o tipologie. Iar universul din care fac parte, conturat doar din culori care se schimbă pe fundal, lăsând uneori la vedere o lume ce se ghiceşte din proiecţiile supradimensionate în spatele pânzei din fundal, pare la fel de efemer precum cutiile şi personajele de carton care „vor popula” scena în final.
Situat în afara universului de carton, poştaşul are un rol straniu şi ingrat (din toate punctele de vedere), cu nuanţele căruia Alexandru Ion jonglează frumos. El e micul demiurg care printr-un simplu gest – să rupă sau să nu rupă scrisorile de pe front?! – reconfigurează lumea familiei Tot. De el depinde dacă fiul lor moare sau trăieşte, dacă intoxicaţia lui cu salam, petrecută pe front, este sau nu reală. El este cel care face ca micul lor univers să rămână închis, la infinit, în lumea de carton în care speranţa trăieşte, iar absurdul e la el acasă.
Pe scurt, povestea lui Orkeny Istvan ar arăta aşa. Un maior nebun – întruchiparea în mic a oricărui mare dictator – vine într-un concediu de două săptămâni în micuţa gospodărie a familiei Tot, trimis de fiul de pe front. Sperând că maiorul i-ar putea uşura fiului viaţa de pe front, cei trei încearcă să-l mulţumească. De aici, momentele comice sunt construite savuros de Victor Ioan Frunză, pentru că maiorul – interpretat de George Costin într-o cheie în care personajul capătă nuanţe de Caligula grotesc şi plin de umor – instaurează cel mai ciudat regim de teroare posibil. Să facă întruna cutii de carton devine distracţia perfectă. Şi de aici, scena toată se umple de cutii şi forme din carton. Iar familia Tot cedează crâmpei după crâmpei viaţa normală şi intră în ritmul impus de maior. Fiecare moment şi fiecare nuanţă sunt puternic exploatate de regie şi de actori, culminând cu scena în care, închis în wc-ul de carton pe care şi-l ridică în mijloc, domnul Tot îşi vede invadat chiar şi acest mic spaţiu şi e nevoit să-l primească pe maior înăuntru. Când îngheaţă zâmbetul pe buze? Atunci când poştaşul rupe scrisoarea în care Crucea Roşie anunţă moartea fiului familiei Tot şi eforturile toate devin zadarnice. Când reapare zâmbetul? Atunci când regia te conduce în aşa fel încât înţelegi că lumea lui Tot şi a familiei lui există dincolo de front şi este în sine. Legăturile cu exteriorul sunt, de fapt, tăiate, şi de acolo nu se poate ieşi.
Iar finalul, cu maiorul (de carton?!) care ia locul tuturor personajelor de carton care umplu scena, este rezolvarea (i)logică a unui conflict (i)logic, pe care-l veţi descoperi la faţa locului. Ce imagine rămâne? O lume în care un toboşar din carton, în mărime naturală, stă lângă un trompetist din carton, în mărime naturală, iar pe jos o căsuţă mititică, tot din carton, exact ca cea a familiei Tot, e pierdută printr-o lume din cartoane năruită…
Foto Adriana Grand
Print
Stimati prieteni ai teatrului,
Am vazut vineri* si sambata** (super)spectacolul Familia Tot si mi-a placut enorm. Era sa scriu “mi-a placut mult de tot”, dar deh, mi-am reprimat relativ usor entuziasmul de care mi-au fost cuprinse degetele, acum cand incerc sa raspandesc vestea sau, chiar mai bine, sa conving pe cei timizi ori nejustificat de reticenti ca merita sa faca un minim efort de a gasi locatia si de a asista la derularea evenimentelor, asa cum se perinda ele: in viziunea si sub bagheta dlui V I Frunza. Recunosc ca eu m-am lasat purtat spre Centrul cultural UNESCO N. Balcescu, in primul rand de curiozitate, starnita de faptul ca pe unul dintre protagonisti, Adrian Nicolae, l-am cunoscut cand filma un serial pt ProTv. Ulterior ne-am (con)vorbit civilizat si deloc excesiv de familiari intr-o zi de primavara in gradina sau hruba de la Green, intr-o pauza cand el pregatea ceva {un rol necunoscut mie} impreuna cu o regizoare.
Anticipand asadar o revedere placuta, mi-am ocupat locul din randul al doilea si am oprit soneria telefonului mobil pe fondul muzical al unei melodii care te muta incetul cu incetul din zilele noastre spre vremurile cand tari din Europa isi trimiteau tinerii fii la razboi, pentru te miri ce cauze, obligatoriu juste si nationale.
Odata cu inceperea spectacolului alaturi de Adrian apar ceilalti colegi de scena si probabil de genratie, prestatia lor fiind de cel mai inalt nivel calitativ.
Probabil ca asemenea mie, aproape orice martor al intamplarilor sau dramelor uneori pigmentate cu accente comice isi va scoate palaria in fata travaliului actoricesc performat de George Costin, o va admira pe Nicoleta Hancu intr-un dublu rol, va aprecia talentul lui Alexandru Ion si travestiul f bine jucat al lui Sorin Miron. Cumva, actorii sunt fiecare in parte , metaforic vorbind, perle ale unui colier semnat V I Frunza. Mai presus insa de individualitati, m-a cucerit efectul de echipa exemplar si laudabil de bine sudata, bucuria de a fi impreuna pe aceeasi sandura a scenei.
Una dintre cele mai inedite senzatii pe care am incercat-o ca spectator a fost subtilitatea decorului care cu mijloace doar aparent minimale iti trimite si lipeste in suflet drama familiei al carei fiu aflat pe front corespondeaza cu mama, tatal si sora ramasi acasa, acestia primind in gazduire pe “stimatului dom’ maior”, superiorul celui care nu va (mai) aparea pt ca jertfa sa, anonima si indiferenta, hraneste masina oarba a razboiului.
La plecarea din sala mi-am promis ca voi reveni si la/petru spectacolul Furtuna iar prin alte teatre voi urmarii creatiile aceluiasi regizor, cu sau fara Adrian in distributie. 🙂
Mi-as dori ca modesta mea cronica naiva a unei bucurii efemere (da, teatrul este o astfel de bucurie! magia spectacolului se naste la ridicarea cortinei, dureaza intre una si doua ore iar apoi se stinge cand catifeaua coboara) sa fie de natura sa creasca numarul de prieteni si fideli ai instiutiei din str 11 Iunie. Exista locuri de parcare in curte, cladirea insasi pare un monument de arhitectura iar oamenii sunt amabili si prietenosi.
PS ii multumesc explicit (dar cu mare intarziere) lui Adrian pt ca nu s-a suparat, ba chiar a trecut cu mare usurinta peste faptul ca nestiindu-i numele real il apelam cu “Stefan” deoarece asa se numea personajul interpretat in serialul cu liceeni post-decembrisiti
@ Filip CRISAN
Domnule,
Pseudocronica dvs, poate ar fi mai bine s-o postati pe site-ul institutiei careia ii faceti reclama involuntara, cu toate ca e loc si de mai bine. Eu am “citit” spectacolul, ca si dumneavoastra platind un bilet, dar mai aproape de zilele noastre, mai cu picioarele pe pamant as putea spune: e foarte simplu! Ia uitati-va spre exemplu cand circulati prin oras la fetele femeilor maritate, avand de dus in spate o casa )gospodarie dupa caz) si spuneti-mi daca nu sunt masculinizate in varianta excelent materializata sau imortalizatata pt doua ceasuri si ceva de tanarul actor Sorin Miron. Eu cand s-au prezentat actorii la aplauze aproape ca nu l-am recunoscut, ajutorul insa mi-a venit din faptul ca nu se schimbase de costumatia feminina pe care a purtat-o pe scena.
Despre preferatul dvs, Adrian Nicolae…. sa asteptam sa mai creasca! Are talent, nimic de zis, mdar poate ar trebui sa va laudatu vedetele personale intre patru ochi, nu aici sa imi pierd eu vremea citind. Parerea mea
Ceilalti actori i-as nota cu 9 (noua), chiar si pe cel in fata caruia dvs spuneti ca v-ati scos palaria.
Apropos, mai sunt palariile la moda?
Ca razboiale vad ca da!
Cred ca in sectorul 4 ,se poarta caciula !O scoti si arunci cu ea in artisti ,pentru simplul motiv ca si-au permis sa fie tineri Postati critici ,mizerii ,altfel o plictisiti pe doamna ,ca doar nu a renuntat la telecomanda ca sa citeasca un laudatio ! Bine ca doamna a platit biletul la “Familia Tot ” , daca mergea la “Ingeri in America ” nici nu vreau sa ma gandesc cum “circula” prin oras
PS:Am fost in vizita la Familia Tot ,a fost superb !Felicitari !
eu nu am inteles deloc comentariul Danielei Camelia. de fapt ce vrea?
@ Mihaela
Fiindca azi am venit mai dimineata decat de obicei, odihnit, cu cafeaua bauta acasa pt ca asa e trendy in lumea buna [aici esti fitzos daca in bucataria firmei sorbi ceai din fructe de padure si razi de “caciularii din sectorul 4” care beau cafea gratis in pahare de plastic de unica folosinta( desi n-as baga mana-n foc! 🙂 aceasta stare de fapte ma determina sa fiu conciliant cu doamna Daniela si inteleg ca dansa a remarcat o subtilitate a regiei bazate pe elemente simple: viata grea te abrutizeaza, femeileor crescandu-le asadar mustacioara si capatand aspect masculin; iata deci ca o observare lucida a vietii de zi cu zi, justifica cu asupra de masura* incredintarea a unui rol de femeie actorului Sorin Miron.
Personal, si aici imi marturisesc poate unele lacune de cultura, auzisem si mai citisem cronici elogioase despre V I Frunza si dupa catde rar montase in Bucuresti am presuput ca este un autoexilat, gen Purcarete sa zicem.
Slava Domnului ca actorul Cristian Sofron (acum manager al institutiei de pe strada 11 Iunie), despre care sper ca doamna Daniela fiind tanara nu are prea multe cuvinte sa ne spuna, a avut inspiratia sa deshida usile larg pt regizorii de marca asa incat acestia sa monteze si sa reinaugureze/reinventeze o institutie care in cele din urma fiind pe bani publici face o concurenta loiala celorlalte teatre, si ele tot de fitze nu-i asa ?
Si cum aseara, postacul din mine a vazut reprezentatia Comedy Show care incheie inca un sezon in T Arca, pun si eu o intrebare doamnei Daniela: in ce an au facutr comunistii celebra nationalizare a principalelor mijloace de productie, eveniment care iata (in)voluntar a dat numele unei strazi.
Si fiind o dimineata a marturisirilor greu imi infrang un narav care mi-a adus si belele si mici satisfactii: as vrea sa intreb pe distinsa doamna Daniela in ce sector al capitalei Romaniei se afla Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae
Balcescu” ? Indiciu: este un numar par iar primarul are barba !
Incercati cu conchistador, parerea mea.
PS Comedy Show va pleca intr-un periplu national initiat de firma care produce berea prietenilor stiu de ce