Tare multe mai îndură Hamlet. Nu e uşor să fii „cea mai cunoscută piesă a tuturor timpurilor”. Şi cum Shakespeare este şi el universal valabil şi contemporanul nostru, libertăţile revendicate în montări sunt direct proporţionale cu faima. „Preţul succesului”. Dar de unde până unde e libertate şi de unde începe abuzul artistic? De libertatea lui Shakespeare mai ţine cineva cont? Pentru că, din păcate, sau din fericire, libertatea lui X începe acolo unde se termină libertatea lui Y. Trăim într-o lume în care corectitudinea şi grija şi bunul simţ au fost înlocuite cu un termen folosit din ce în ce mai des ca scut şi armă – toleranţa. Îndemnul la toleranţă susţinut cu atâta violenţă are efect cu semn schimbat; crispează, impune şi dictează. Toleranţă cu forţa şi iubire condiţionată de voci care scandează şi ochi care ameninţă. Halal libertate.
Cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu Hamlet. De multe ori este mutilat în numele căutărilor de noi sensuri; sondarea în profunzimi ascunse îţi deschide drumul spre experimente genetice operate pe bietul prinţ din Danemarca. Asta se întâmplă şi în spectacolul „Hamlet” de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara, realizat în colaborare cu trupa de hip-hop Subcarpaţi, regizat de Ada Lupu Hausvater, având un scenariu după Shakespeare, tradus şi remixat de Peca Ştefan. Cel mai important personaj din spectacol este fumul. După cantitate şi constanţă, este cel mai prezent element. De la intrarea în foyer unde actorii stau în cuşti, luminaţi în răspăr, eşti întâmpinat de vălătuci groşi de fum şi ritm sacadat de hip-hop. Îţi tai drum cu mâinile prin perdeaua de fumigene şi ajungi la locul tău unde timp de trei ore eşti bine conservat prin acelaşi procedeu precum şunculiţa de porc: afumare temeinică. Această descriere minuţioasă a fumului este direct proporţională cu importanţa lui în spectacol. Şi încă nu îi fac suficientă dreptate.
Conceptul se vrea a fi unul complex – o mioritizare a poveştii daneze şi totodată o aducere într-un prezent imediat. Realizatoarea acestui spectacol declară în caietul-program că „Hamlet este o poveste care se întâmplă în România”. Despre prăpastia dintre generaţii, despre tineri frumoşi care nu au şansa de a se afirma din cauza contextului în care trăiesc, despre aripi frânte şi mediocritate. Minunate premise. Intenţii absolut lăudabile. Care rămân frumoase doar în pagină. Explicaţiile din caietul-program care nu se regăsesc pe scenă nu fac niciun serviciu spectacolului. O montare trebuie să vorbească fără traducere. Şi indiferent de cât de bine ar suna la nivel declarativ conceptul, dacă nu există şi împlinirea lui, eforturile de tot felul devin risipă.
Pe cât de bombastic şi percutant îşi propune să fie spectacolul, încărcat de proiecţii, cu un concept scenografic care mizează mult pe efectele grafice şi video, creând imagini puternice şi un dinamism susţinut, cu un univers sonor atât de bogat, cu trimiteri la teme folclorice şi ritm de dat din cap obsesiv, este degeaba. Povestea se pierde undeva în fum. Personajele sunt ca nişte marionete cu sforile încâlcite. Actorii joacă formal, declarativ, spun vorbe, vorbe, vorbe şi nu cred o secundă în adevărul lor. Hamlet însuşi glisează între infantilism, melancolie, revoltă şi nebunie, aleatoriu. Nu are un parcurs rotund, acţiunile lui vin la rând pentru că aşa e construit scenariul, dar nu derivă firesc una din cealaltă. Toată energia şi încrederea în sine a lui Matei Chioariu sunt cheltuite cu minim de efect. Nu există relaţii între personaje. Nu există comunicare. Doar muzică la volum maxim şi o frăsuială continuă cu intenţia de dramatism.
Cea mai mare îndrăzneală a spectacolului este la nivelul acestui remix la textului. Trei ore de Shakespeare îngânat pe ritm de hip-hop, cu argoul aferent. Refrenul care îţi bubuie în urechi la ieşirea din teatru e „coiala eternă te ţine în derivă”. Fortinbras şi Hamlet cei bătrâni când au semnat pacea au făcut un „act de act”. Regele „a crăpat medieval”, există şi „cele mai naşpa părţi”, lumea care şi-a ieşit din matcă e înlocuită cu „zilele astea toate au luat-o razna”, iar cheia de boltă a acestei interpetări de după blocuri a lui Shakespeare este sintagma „statusul single să fie activ” – în traducere liberă: să nu se mai căsătorească nimeni. Textul bubuit în flow are şi multe cacofonii precum „de ce să se nască copii ca tine?”, „să aducă cadavrul” sau „mai trainică ca”. Probabil în acelaşi spirit liber de tot şi toate; o negare a tuturor regulilor, fie ele şi de gramatică. Fără să cred în puritatea absolută a iambului elisabetan, fără să fac temenele traducerilor de demult, dorind sincer să aud un Hamlet pe limba lui 2016, şi tot nu pot respecta măcar această propunere şchioapă şi îngâmfată de reinterpretare. Nu am să spun „nu e Shakespeare” sau „blasmefie” pentru că nu cred nici una nici alta. Cred, însă, că e foarte slab din punct de vedere calitativ.
Pur şi simplu nu e suficient să înşiri toate resursele investite în aceste spectacol pentru a face o demonstraţie. Cu toate inovaţiile expuse şi cu toate intenţiile inteligent descrise în scris, povestea e mai bătrânicioasă şi mai obosită decât într-o montare aşa-numit clasică. Discrepanţa dintre felul în care vorbesc personajele şi ce spun, dintre acţiunile inventate şi efectele video, dintre ritmul din boxe şi cel al actorilor, aceste nonsensuri care curg prin faţa ochilor şi fără să însemne mai nimic nu în fac pe Hamlet nici contemporan, nici liber, nici altfel. Doar chinuit.
Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara
„Hamlet” după William Shakespeare, tradus şi remixat de Peca ŞtefanDistribuția: Matei Chioariu, Ion Rizea, Claudia Ieremia, Marius Andrei Alexe, Doru Iosif, Victor Manovici, Cristina Konig, Flavius Retea, Cătălin Ursu, Bogdan Spiridon, Adrian Jivan, Florin Ruicu, Constantin Tovarnițchi, Raul Băștean, Alexandru Ștefănescu, Benone Viziteu, Romeo Ioan, Claudiu Dogaru, Ionuț Iova, Marius Lupoian.
Muzica: SUBCARPAȚI
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Sound design: Ioan Uțu Pascu
Video KOTKIvisualsUn spectacol de Ada Lupu Hausvater
Print
Ada Lupu Hausvater este un manager acceptabil, dar ca regizor tipa de mediocritate! Incearca din rasputeri sa fie originala scenic (precum domnul Hausvater, un talent veritabil), alege texte grele&complexe (de multe ori clasice), dar da rateuri pe banda rulanta! Si asta de ani si ani. Plus Nationalul din Timisoara are o trupa slaba de actori. Cu exceptia a 4-5 actori foarte talentati (ex. Alina Ilea, Claudia Ieremia, Calin Stanciu, Catalin Ursu), restul NU au ce cauta pe scenele unui Teatru National, care vinde cu 50 lei biletul la spectacole! Actorii Teatrului Maghiar din Timisoara sunt cu mult mai bine selectati, acolo nu ajunge pe scena orice non-talent absolvent de UVT ! Daca Timisoara doreste sa puna Teatrul National pe fagasul viitoarei Capitale Culturale 2021, multi actori actuali ar trebui sa zboare instant. Si ar trebui adusi regizori seriosi la National, nu sa monteze tot timisorenii care nu mai spun nimic de mult (asta daca au spus ceva vreodata).
http://www.jurnalvirtual.ro/2016/10/11/cronica-lui-calin-hamlet-o-mecanica-a-starilor…/
N-am să polemizez referitor la articolul despre Hamlet. Cînd cineva îți spune pur și simplu că ești urît, n-ai ce discuta. Unde nu sînt argumente și repere, nu e loc de contra-argumente. O analiză profesionistă poate fi dezbătută; reacția ovariană, niciodată. E prea jos și oricum nu are nici un sens. Iar cînd articolul se înscrie într-un demers programatic de desființare a spectacolelor Naționalului din Timișoara (acum îmi amintesc doar de două titluri – Scene dintr-o căsnicie și Proștii sub clar de lună, spectacol cu care, de altfel, Claudia Ieremia a și câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul Național de Comedie de la Galați), orice efort e inutil.
În aceeași idee, ar fi trebuit, poate, să ignor și comentariul anonim care, prin bunăvoința revistei Yorick, însoțește articolul. Dar n-o voi face. Lucrez la Teatrul Național de peste 20 de ani. Sînt martorul evoluției sale, cu tot ce înseamnă asta: spectacole, actori, regizori, public, vizibilitate și da, cu toată munca pe care comentariul respectiv o aruncă scurt la gunoi, din poignet. Așa că, din această postură, mă simt obligată să reacționez, pentru cei peste 40.000 de spectatori pe care îi are teatrul în care lucrez și pe care autorul / autoarea postării cu pricina îi face implicit proști, dar și, în egală măsură, pentru colegii mei. Voi începe prin a enumera cîteva dintre numele regizorilor care au montat la Național spectacole care au umplut sălile ani la rînd – nemaivorbind de acest aspect, de faptul că putem vorbi de săli, și nu de jumătate de sală cum era pînă cînd, în 2008, a început istoria Sălii 2 și, un an mai tîrziu, cea a Studioului „Uțu”. Așa că, pe repede înainte, din memorie, să vedem: Mihai Măniuțiu, Radu Jude, Pal Frenak, Rodrigo Garcia, Stefano de Luca, Rahim Burhan, Radu Apostol, Radu Afrim, Peter Kerek, Kokan Mladenović, Christian Papke, Răzvan Mazilu, m.chris.nedeea, Petru Vutcărău… lista este, firește, mai lungă și nu menționează regizori care și-au început cariera la Național, îmi amintesc acum doar de Cristian Ban și de Olivia Grecea. Iar acestor nume li se alătură atît Ada Lupu Hausvater (apropo, știați că Anna Karenina are cele mai mari încasări din toată istoria teatrului la număr de bilete vîndute și că toate spectacolele montate de ea se joacă de fiecare dată cu sala plină? – dați-mi voie să consider acest indicator mai relevant decît o afirmație de o rea-credință copleșitoare), cît și cei trei regizori angajați ai teatrului care, din nou, după numărul de ani pe afiș al unora dintre titlurile pe care le-au montat la Național, ca și după publicul care le caută spectacolele, demonstrează că au, totuși, ceva de spus; și chiar demonstrează, nu afirmă, la fel ca autoarea articolului despre Hamlet, ceva de nivelul „băi, tu mă cam enervezi”. Cît de stupid, cît de josnic poate fi așa ceva? Și cui folosește atîta ură? Sau să fie ranchiună? Înseamnă că este ceva personal și aici intrăm în altă poveste – nu că asta ar fi o scuză, dimpotrivă. Și uite așa ajungem la actori… Demiurgul nostru își aruncă fulgerul și decide cine trăiește și cine moare. Firește, în alte condiții aș încerca să discut despre noțiunea de „trupă”, despre valoarea acesteia în configurația oricărui spectacol, dar, în lipsa unui interlocutor rațional și a unui spațiu comun de dezbatere, mă voi abține. De fapt, postarea asta este, pînă la urmă, ceea ce afirm eu despre Teatrul Național din Timișoara, nu un răspuns. Un dialog este întotdeauna constructiv, și l-aș fi preferat. Poate cînd vom învăța să ne ascultăm unii pe ceilalți, vom ieși din isteria asta în care am uitat că putem face și altceva decît să condamnăm și să fim condamnați.
Codruța Popov, consultant artistic, Teatrul Național din Timișoara
Calin a facut acea cronica pozitiva intrucat teatrele din Romania platesc de regula transport+cazare+masa cronicarilor ce vin la premiere, astfel incat acestia sunt nevoiti sa scrie de bine. Le e rusine sa stea in casa la tine si sa te vorbeasca de rau. Un sistem teatral normal ar pleda pentru cronicari independenti, cu buget strain institutiilor pe care le viziteaza! Hamlet ramane un spectacol cumplit de slab si Ada Lupu o regizoare mediocra in ciuda cronicilor platite!
Văd abia acum comentariile de la această cronică și sunt dator să intervin, cu atât mai mult cu cât unul dintre ele mă vizează în mod direct. Am scris despre spectacol după ce l-am văzut la Iași, unde a fost invitat la Festivalul Internațional de Teatru pentru Public Tânăr de la Teatrul „Luceafărul”. De altfel, la finalul cronicii, informația aceasta este prezentă. Desigur, nu mă pot supăra pe anonimi precum „andu”. Încerc în schimb o anume dezamăgire față de administratorii acestui site, care permit proliferarea calomniei și a neadevărului.
Calin, de data aceasta poate ca ai vazut spectacolul la Festivalul Internațional de Teatru pentru Public Tânăr de la Teatrul „Luceafărul”, dar regula este ca Ada Lupu te invita si pe tine la premierele ei din Timisoara. Refuz sa cred ca la bagajul tau spectacologico-cronicar poti sa gusti un spectacol care este orice numai teatru de calitate nu! Actori fara dictie, nepusi in valoare, lipsa de asumare a personajelor, modernitate fara continut. Toata cronicarimea stie ca Ada Lupu nu a prezentat vreodata merite regizorale, ci strict manageriale! Din cate spectacole timisorene am vazut, pot spune ca ea lucreaza cel mai defectuos cu actorii. Asa ca sa ma lasi ca tu poti gusta Hamlet facut de Ada, ca nu te cred !
Iar tu, Codruta Popov, normal ca aperi teatrul in care lucrezi de atatia ani, ar fi culmea sa te obiectivezi subit si sa vezi ca raportul calitate artistica-pret bilete este neechitabil pentru spectatori ! Normal ca da bine pentru Ada sa vii aici si sa salvezi imaginea institutiei, ai face asta in orice conditii ! Vei vedea si tu si Calin si altii care pledati artificial cauza Nationalului din Timisoara (cel mai slab teatru National din Romania, dupa vocile multora) cum veti fi pusi sub lentila in anii ce vin, in contextul Capitalei Culturale. Cand vor veni zeci si sute de cronicari de teatru si spectatori din alte parti sa cunoasca Timisoara….se va vedea exact daca teatrul acesta are sau nu rangul 1. Momentan si asa e suficienta rusinea ca minoritarii de la German si Maghiar au trupe mult mai bune si texte atent selectate! 🙂