Un teatru personal

Marionete mă înconjoară acasă, dispuse în jurul meu, nicidecum adunate în numele vreunei pasiuni de colecţionar, ci ca rezultat al unei treptate deveniri, prin nimic premeditată, nici plănuită. Totul a început cu un cadou de nuntă care a reprezentant punctul de pornire, ca şi cum prietena care ne oferea cea dintâi marionetă, diagnosticând o tainică dorinţă, deschidea astfel o perspectivă neaşteptată.

george-banu1Cum altfel să interpretez faptul că ansamblul acestor marionete s-a constituit, aproape în integralitatea lui, din cadouri! Prietenii au intuit, negreşit, o atracţie de care eu nu aveam habar. Marionetele mă leagă, aşadar, de nişte prieteni, de nişte dimineţi lugubre convertite în opusul lor graţie unui gardian care îmi aduce din partea unui coleg italian pe Pantalone întâi, şi, mai târziu, un Brighella burzuluit. Marionetele îmi amintesc, tot aşa, de prietenul care îşi desface geamantanul cu daruri thailandeze şi mă pofteşte să aleg. Privirile şi apoi mâinile mele se îndreaptă spre micuţa prinţesă care, şi astăzi, mă întâmpină în fiecare dimineaţă cu faţa ei bucălată şi energia ei molipsitoare. Şi cum l-aş putea uita pe prietenul sosit direct de la Hanoi, după douăsprezece ore de zbor, cu o marionetă vietnameză în braţe? Sau cum să uit capetele de marionete chinezeşti găsite, de o colegă, devenită de atunci prietenă, într-o prăvălie de antichităţi din Normandia? Mai sunt şi alte marionete cumpărate împreună cu soţia mea, la Praga, la Padova, la Amsterdam. Şi astfel, plasat sub semnul unor legături amoroase sau amicale, s-a constituit acest teatru. Are astăzi 33 de ani.

Marionetele aranjate pe o berjeră sau pe o canapea, agăţate de panoul unei biblioteci sau de mânerul unei ferestre, nu formează un ansamblu, ci sunt răspândite în spaţiul meu privat, iar, în fiecare colţ, dau peste ele. Când uneori, mai ales la trezire, la ceasul privirii limpezi, le trec în revistă şi mă fascinează prin tot ceea ce comportă ele ca rezervă de aşteptare. Aşteptarea unui teatru ce va veni, a unui spectacol ce va fi imaginat, a unei viziuni ce va prinde viaţă. Marionete care n-au dezamăgit niciodată din moment ce niciodată n-au înfăptuit acel vis. Rămâne pentru totdeauna suspendat şi când, în zori, după o noapte petrecută la teatru, mă uit la ele ceea ce mă încântă este exact această perspectivă a unui teatru virtual, nesăvârşit, dar necontenit posibil. Brook, odată, arătând o statuetă mexicană, pornind de la golul scobit în interiorul ei, formula modelul lui de actor, un actor care păstrează golul, care nu umple scena cu semne şi cuvinte. Marioneta, fiind mută, în teatrul meu personal, procură aceeaşi satisfacţie: prin ceea ce îi lipseşte, marioneta eliberează şi îmi permite să proiectez un alt teatru decât cel la care, cu regularitate, asist.

Reprezentarea omului mă fascinează şi, pe lângă marionete, am adunat şi sculpturi. Acestea furnizează cealaltă ipostază, cea a gestului definitiv, a posturii imobile, a clipei eterne. Marionetele relativizează cumva această încremenire a trupului şi, prăvălite sau atârnate, întreţin sentimentul neprevăzutului, te duc cu gândul la o transformare ce va veni şi la o ipotetică trecere la fapte. Rezerva de aşteptare este o rezervă de teatru. Un teatru nu văzut, ci sperat.

Câţi literaţi nu au pledat pentru „teatrul din fotoliu”? Teatrul care se desprinde din texte ca floarea de lotus din apele ce o fac să se deschidă. O piesă, un fotoliu – iată condiţiile indispensabile ale unei reprezentanţii care nu va dezamăgi niciodată, mărturiseau toţi aceşti sceptici ai scenei. În ceea ce mă priveşte, nu cartea trezeşte dorinţa de teatru, ci marioneta. Aceasta preia puterile imaginare care îmi permit mie, pustnic vremelnic cum devin uneori, să mă proiectez într-un spectacol neaşteptat, spectacol viitor, spectacol ce îşi are obârşia chiar în ea. Marioneta este contrarul „madlenei”, trimiţând nu la un trecut, ci la un viitor. Viitor incert, dar viitor posibil.

paul-klee_261x209Paul Klee a confecţionat marionete. Marionete stranii şi violente, dar marionete având un destinatar, pe fiul său Felix. Acest teatru personal care s-a construit în jurul meu timp de 33 de ani este lovit de absenţa copilului… nu există copil la mine acasă. Dar marionetele care, desigur, nu le sunt destinate doar copiilor, nu reprezintă ele totuşi un mod de conservare a copilăriei în cazul meu, ca adult?! O terapie secretă pentru a salva copilăria într-o casă fără copii. Marionetele nu cultivă o frustrare, ci păstrează o dispoziţie. „Când încetezi să mai fii copil, nu mai poţi crea”, spunea Brâncuşi. Eu nu sunt creator, eu nu sunt decât spectator, dar, îndrăznesc să sper, parţial şi creator. Fără această doză de copilărie pe care marionetele, în mod concret, mă ajută să nu o pierd aş înceta, poate, să mai fiu eu.

Când îmi plimb privirile asupra acestui teatru eteroclit care se expune sub ochii mei, îmi spun: „iată teatrul lumii”. Este lângă mine, teatrul care uneşte continentele, teatrul unde un rege sicilian păşeşte alături de o prinţesă japoneză, teatrul unde fantoşele se învecinează cu personajele groteşti de pe o stradă pragheză, teatrul unde spiritul sacru şi spiritul brut coexistă fără deosebire de ţară sau de cultură. Mi se înfăţişează atunci când noaptea se îngână cu ziua, ca expresie a unei unităţi, negreşit explodată, disparată, şi totuşi o unitate. Unitate, desăvârşită o clipă, graţie acestor obiecte în aşteptarea reprezentaţiei.

Marionetele nu sunt inerte, ci joacă în teatrul meu. Nu ca urmare a unei manipulări experte sau a intervenţiei vreunor păpuşari versaţi, ci pur şi simplu printr-o uşoară deplasare cu prilejul unor treburi casnice sau a vizitei prelungite a unor musafiri. Pantalone devine mai sumbru, iar prinţesa chineză afişează o melancolie şi mai „sofisticată”. Statuile sunt neclintite pe veci, marionetele dispun de aceste resurse interne, aceste aptitudini de a se mişca specifice lor şi care le permit să fie obiecte de artă, păstrând totodată ceva din efemerul care caracterizează teatrul. Efemer al vieţii şi al scenei. Dar, în comparaţie cu actorii, marionetele ţin deopotrivă de artă, arta sculptorilor ce se afirmă prin precizia uneltelor care cioplesc lemnul sau ajustează corpurile. Îmi plac marionetele fiindcă se plasează exact în intervalul dintre artă şi viaţă.

Marioneta face posibil fragmentul. Fragment care ne determină să prelucrăm lipsa, absenţa. Un cap singur este semn de amputaţie, dovadă a restului, dar în acelaşi timp trimite la integralitatea corpului. Lucrul acesta nu generează, totuşi, emoţia rănii pe care o suscită statuile sparte, fracturate, ci un regret. Regretul incompletudinii care zădărniceşte efortul de a-ţi imagina, pornind de la acest fragment, spectacolul marionetei în plenitudinea ei scenică. Marioneta este invalidă şi atunci o iubeşti pentru neputinţa ei.

Când mergi la operă nu neapărat ca un cunoscător, ci pur şi simplu ca spectator, ceea ce fascinează uneori este descoperirea unui teatru al excesului, a unui „teatru mai mult decât teatru”. (Iată uneori un motiv suficient pentru a detesta opera în sine!). Când vezi un spectacol tradiţional cu marionete, ceea ce captivează este, dimpotrivă, capacitatea lor de a face ca jocul să pară esenţial, de a-l reduce până la limita extremă, de a practica, după cum se spune, un „teatru al minusului”, contrar celuilalt, liric, „teatrul plusului”. Între cele două extreme, „teatrul” şi atât, teatrul care înseamnă, de fapt, şi o variantă, şi cealaltă. Nu voi conteni să mă las sfâşiat de forţa acestei triade care îţi permite să alternezi plăcerile şi să afli astfel motive de a spera. După Parsifal, epuizat, ajuns acasă, pun în scenă mental un spectacol de guignol din Lyon şi, cu altă ocazie, pentru a mă consola că am abandonat un spectacol pe care nu-l voi mai vedea niciodată mă cufund într-o virtuală reprezentaţie cambodgiană. Plăcere de substituţie la ceasul când, câteodată, goana după spectacole pe care încă îmi doresc să nu le ratez se poticneşte de rezistenţa unei lasitudini trecătoare. Astfel rămân în teatru, dar un teatru personal.

O ultimă observaţie. Am o marionetă, mai degrabă obiect, care provine dintr-un spectacol de Anatoli Vasiliev. Într-o zi m-am gândit chiar să o arunc, fiind prea inertă, anonimă, aproape moartă. N-am făcut asta… şi azi înţeleg de unde venea aversiunea mea. Marioneta aceasta este explicită, desemnează un destin modern plasat sub semnul lui Malevici, pictorul care, distrus de comunism, nu mai picta la sfârşitul vieţii decât trupuri cu chipuri albe, indistincte, neutre. Ilustrarea absenţei şi a depersonalizării. Marioneta lui Vasiliev sugerează această absenţă: nu proiectează un teatru, ci anunţă o dispariţie. Se plasează mai degrabă în sfera artei. O salvează faptul că este umplută cu boabe de orez de care se goleşte de fiecare dată când o ating. Lucrul acesta o face umană. Şi, poate, teatrală.

Când, epuizat de teatrul cotidian, mă repliez acasă, nu fac asta pentru a uita de el, ci mai curând pentru a pătrunde în alt teatru, personal şi niciodată amăgitor, teatrul marionetelor care nu va avea loc niciodată, dar care rămâne ca un orizont pe drumul pe care mă îndrept în ceasurile cenuşii ale oboselii spectatorului din mine. Pentru a visa la alt teatru decât cel de toate serile, marionetele îmi vor fi întotdeauna necesare.

Traducere din limba franceză de Irina Negrea

Print

3 Comentarii

  1. Alin 01/03/2010
  2. Iulian Tănase 06/03/2010
  3. sergiu 14/03/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.