Unde dai şi unde crapă

Domniilor Voastre le va fi trecut prin căpşoarele pline de vise că urâciosul de craniu atins cu dragoste de buzele învolburatului prinţ Hamlet ori a plecat în ţările calde, ori s-a lăsat de bufonerii şi s-a apucat de trebşoare serioase. Ori cine ştie ce-a păţit… Ei bine, nu, sărăntocul de la închipuita Curte a Danemarcei nici n-are cum să plece în ţările calde, nici nu s-a apucat de ce nu-i stă-n fire, adică de trebşoare serioase, ci pur şi simplu a fost blazat o vreme şi şi-a pierdut pofta de a da cu tifla prieteneşte.

Care să fie pricea? Printre altele, şi seceta de comentarii despre teatrul românesc, apatia comentatorilor şi faptul că se iau în serios la infinit, nesăraţi ca mâncarea pentru bolnavii din spitalele coşmareşti de pe plaiurile voastre, care le bat pe cel născocite de scriitori. Unde mai pui că, în curând, comentatorii de teatru vor scrie numai pe bloguri, căci gazetele vor fi mult prea zgârcite cu preţiosul lor spaţiu, rezervat actualităţii „importante pentru popor”, şi nu vor mai avea loc de comentarii „care nu interesează pe nimeni”. Aşa zic atotştiutorii conducători de ziare şi aşa gândire, aşa ziar. Unii, din nefericire mulţi,  nu pot trece mai departe de propria minte – „dacă pe mine nu mă interesează, pe cine poate să intereseze?!”.

Carevasăzică, deşi stă binişor într-o Românie cu artişti iubiţi mai ales după ce trec în nefiinţă sau pleacă pe alte meleaguri, teatrul nu e îndeajuns de important ca să aibă mai mult spaţiu. Şi nici cărţile nu sunt, deşi cohorta de făţarnici de prin gazete nu mai pridideşte cu elogii la adresa lor şi cu îndemnuri la citit, căci ei au căderea să ne călăuzească, să ne spună ce e bine şi ce e rău. Dezarmaţi, comentatorii s-au retras pe website-uri şi de acolo ne împărtăşesc din gândurile lor, cele mai adesea răzleţe, despre chipurile de azi ale Thaliei.

Ceea ce vedem şi pe www.port.ro, sursă de informaţii care exemplifică magistral umorul involuntar. Dar nu cred că artiştii care citesc se amuză. Ba sunt convins că-i bate gândul să se lase de meserie, când văd că nici comentatorul „abilitat” nu pricepe mare lucru şi, fără să-şi dea seama, o arată nonşalant. Şi înduioşător? Tocmai ce-am citit „Să ne despărţim pe fix!” (http://port.ro/article/28489), un comentariu inocent (în ambele sensuri ale cuvântului) despre „Vocea umană”, o montare-delicatesă a Sandei Manu, care şi-a luat de mână fosta pupilă Oana Pellea şi a pus-o pe scenă, unde-i şade tare bine şi unde nu mai calcă pe cât de des ar vrea unii dintre noi. Un lucru e cert, dragii mei: comentatorul de România se preţuieşte tare şi iubeşte postura de judecător. Dacă nu pricepe, e întotdeauna, neapărat şi exclusiv vina creatorului. Comentatorului nici prin gând nu-i trece să se întrebe dacă nu cumva i-o fi scăpat ceva, dacă nu cumva ar trebui să se aşeze în altă poziţiune (şi la propriu, şi la figurat) şi să se zgâiască pansiv la „comèdie”. Autorul nu are a ne comunica stângace decât ce „crede” (verb folosit obsesiv) Domnia Sa şi nici prin cap nu-i trece să ne zică două vorbe şi despre ce cred sau ce ar putea să creadă artistele implicate: „Nu cred că genul acesta de text necesită o punere în scenă prea explicită, tradiţională, mă refer la scenografie, inventarea unor acţiuni, gesturi, eventual situaţii extra-text. Dimpotrivă, cred că vocea care se aude, singură într-un ocean de singurătate, este cea care desenează şi îmbracă un întreg eşafodaj. Inflexiunile vocii, trecerile de la o stare la alta, disimularea protagonistei – este un întreg mecanism complex care trebuie, creat, strunit, valorificat. Orice altceva poate deveni desuet, dacă nu chiar parazitar.” Dixit! Fără tentative de explicaţii şi fără o logică descifrabilă pentru toată suflarea. Nu contează ce e pe scenă, ce se creează, ce se sugerează şi ce se insinuează, contează, egocentric, reprezentările comentatorului despre „acest gen de piesă”. Iar afirmaţia că „nu a înţeles” sună ca un reproş şi ca o tragere la răspundere – „Tocmai de aceea, nu am înţeles ce rost au toate elementele scenografice din montarea de faţă: fereastra, pernele, măsuţa, faptul că actriţa este imobilizată în gestul ţinerii telefonului la ureche (ce bune texte umoristice ar putea scrie autorul care ne bucură ochii şi urechile cu exprimări demne de umoriştii cei mai de seamă – s.a., n.red) , în condiţiile în care se presupune că ar trebui să funcţioneze convenţia. Sau, din contră, de ce, dacă aceste elemente sunt aduse în scenă, ele joacă totuşi atât de puţin?”. Mister mare, ţaţo! Aşa sunt unii, te bagă în ceaţă şi te lasă fără grai, toate aiurelile ajung acum în scenă! Cum se poate, domnule, să-ţi contrazică artiştii aşteptările? Păi e frumos?

Cât despre finalul apoteotic, foarte personal, ales de autor, nici cu gândul de acum n-am fi putut gândi ceva mai logic şi mai conectat la realitate: „În concluzie, avem un text celebru în literatura universală, o actriţă cu un potenţial emoţional şi o forţă de transfigurare excepţionale (aş îndrăzni să spun, încă neexploatate la maximum) şi o poveste care ne prezintă o femeie pe cale de dispariţie. Azi femeile fac contracte pre-nupţiale, au propria afacere, se înscriu în organizaţii care să le apere drepturile şi nu se mai lasă şantajate emoţional cu una cu două. Unde mai pui că sună vintage o despărţire pe fix. Telefonia fixă însăşi e deja vintage. Suntem suficient de mobili şi de comozi încât să trimitem sms-uri de adio.” Corect? Corect!

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.