“Cu o floare se face primăvară” sau, pe lung, despre “Funcţionarii” lui Mâzgăreanu la Metropolis

În urmă cu 25 de ani, boceam cu tristeţe adolescentină, căci nu reuşisem să văd la timp un spectacol vestit al vremii: “O femeie drăguţă cu o floare şi ferestre spre nord”. E drept că pe atunci nu ştiam mare lucru despre piesă, dar titlul mă tenta. (Fireşte: şi teatrul, actorii, regizorul…) Vremea a trecut şi, odată cu ea, frustrările tinereţii… Vineri seară, însă, o floare şi nişte ferestre regăsite ca elemente de decor pe scena Teatrului Metropolis au funcţionat precum madlena lui Proust, declanşând o acută senzaţie de aşteptare împlinită. Floarea este roşie, iar ferestrele pot da spre oricare punct cardinal, căci acţiunea se întâmplă într-un demisol şi lumina intră pieziş (atunci când intră). Femeia drăguţă nu apare, ci, în locul ei, o serie de slujbaşi sau alţi amărâţi de viaţă, personaje ale unei dramatizări după Cehov. Autor şi regizor: Alexandru Mâzgăreanu. Titlul spectacolului: “Câteva însemnări disperate ale unor funcţionari necăjiţi dintr-un birou aflat la subsolul unei clădiri dărăpănate” sau, pe scurt, “Funcţionarii”.

Spectacolul nu este chiar nou, ci reprezintă examenul de master al regizorului, jucându-se încă de anul trecut în cadrul programului STAGIARII – de promovare a tinerilor creatori de teatru. De altfel, pentru regia “Funcţionarilor”, Alexandru Dumitru Mâzgăreanu este nominalizat la categoria Debut a Galei Premiilor UNITER, ce va avea loc pe 18 aprilie. Alături de el, se cuvine a-i menţiona, ca nominalizaţi la aceeaşi categorie, pe Vlad Cristache, pentru regia spectacolului “Peer Gynt” la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, şi Conrad Mihai Mericoffer, pentru rolul Trofimov din “Livada de vişini” la Teatrul Naţional Bucureşti. (E drept, însă, că asemenea foarte tânărului Jung – iertată-mi fie blasfemia comparaţiei – mi se pare că, atunci când este vorba de o egalitate, se spune a = a, b = b etc., în timp ce a = b, respectiv soare = lună, câine = pisică etc. îmi pun la grea încercare etica mea intelectuală[i] Dar nu-mi rămâne decât să trec peste aceste mărunte conflicte interioare şi să urez succes tuturor celor trei nominalizaţi!)

Revenind la subiectul spectacolului de la Metropolis, acesta nu este defel un caz singular. Teatrele profesioniste i-au găzduit sau încă îi mai joacă lui Alexandru Mâzgăreanu şi alte producţii din facultate: “Romanţioşii” şi “True West” la Nottara sau “Dragă Elena Sergheevna” la Comedie. Decizii justificate de evidentele aptitudini ale tânărului regizor şi de succesul la public, pe care îl stârneşte. Atent la detalii precum un giuvaergiu scrupulos, Mâzgăreanu şi-a ales o echipă după asemănarea sa, căci fiecare actor, indiferent de generaţia căreia îi aparţine, înţelege să meargă alături de el, la pas, pe drumul lucrului profesionist şi migălos. Iar diferenţa de experienţă într-ale scenei este, cumva, estompată de plăcerea cu care întreaga echipă se adaptează acestor rigori. Povestea-jurnal este depănată convingător de Constantin Bojog, în rolul unui mărunt şi umil ajutor de contabil, bolnav de gastrită şi de un carierism machiavelic absolut inutil, căci şeful i se încăpăţânează să trăiască. Personajul sau poveştile lui se intersectează apoi cu alţi eroi sau istorioare. Mirela Gorea, Marius Gâlea şi Gelu Niţu (primii doi – foşti profesori ai unora dintre tinerii actori) se joacă şi joacă împreună cu Alin State şi Cosmin Nedelcu (eternii funcţionari şi problemele lor, diferit nuanţate de la o compoziţie la alta), Gabriel Costin (într-un monolog fabulos despre un ospăţ de-a dreptul pantagruelic), Sorina Ştefănescu (o tânără modestă şi naivă, cu pretenţii de îndrăgostită şi mult-peţită), Ionuţ Vişan (un fermecător drac treaz, lucid în resemnarea sa, dar înfricoşător prin contemporaneitate).

Momentele cu funcţionari se succed închegat şi foarte bine dramatizat, purtându-ne prin toate fazele şi soiurile de comic. Redescoperim un umor incredibil la Cehov cel din povestiri, aşa cum rareori îl aflăm în piesele sale, auto-intitulate “comedii”. Lumea este, într-adevăr, văzută de jos, dar câtă viaţă zace acolo, în subsolul cel dărăpănat, şi câtă nevoie de înţelegere umană au necăjiţii care îl populează permanent sau ocazional. Universul le este desenat şi înfăţişat aidoma lor de către scenografa Ioana Pashca, şi ilustrat muzical de acelaşi Alexandru Mâzgăreanu. Fie că răsună dintr-un difuzor prăpădit agăţat pe peretele coşcovit, fie că te învăluie din sală sau pare că pufneşte precum fumul şi dracii din godinul hipertrofiat, muzica îl însoţeşte permanent pe regizor în demersul lui într-ale “însemnărilor disperate”. Şi, după aproape două ore de râs zdravăn şi tămăduitor de rele, continuă să te conducă în drumu-ţi către casă. Sau spre poveştile tale de om necăjit, de la care, fericitule, te-ai abătut un pic.


[i] C.G. Jung – “Amintiri. Vise. Reflecții”, Editura Humanitas, București, 2010 (pag. 49)

Print

15 Comentarii

  1. ella 11/04/2011
  2. nina 11/04/2011
  3. Maria Zarnescu 11/04/2011
  4. Maria Zarnescu 11/04/2011
  5. betty 11/04/2011
  6. Maria 12/04/2011
  7. Irina 12/04/2011
  8. nina 13/04/2011
  9. betty 13/04/2011
  10. HAi Sa ne impacam 13/04/2011
  11. ella 15/04/2011
  12. trecator prin mormane de frustrari 21/04/2011
  13. un alt trecator 29/08/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.