Cine a trecut la sfârşitul săptămânii trecute prin Herăstru, dacă nu ştia deja, a avut plăcuta surpriză de a se întâlni pe aleile de la intrarea dinspre Televiziunea Română cu diverse grupuri statuare… vii, mai mult decât pitoreşti. Coloraţi, cu chipurile vopsite, aşezaţi în poziţii şi posturi care să sugereze poveşti mai mult sau mai puţin cunoscute publicului larg, actorii Teatrului Masca, cel care a organizat cea de-a doua ediţie a acestui festival inedit pentru Bucureşti, „Festivalul Statuilor Vivante”, şi-au încercat puterile şi pe textele lui Caragiale.
În ultima seară a evenimentului, pe 4 iunie, începând de pe la ora 20.30 şi până târziu în noapte, pe cele două scene improvizate în parc s-au jucat „O scrisoare pierdută” şi „O noapte furtunoasă”. Dar în varianta fără cuvânt… O soluţie curajoasă propusă de Mihai Mălaimare, care în „O noapte furtunoasă” interpretează chiar rolul dramaturgului coborât în lumea propriilor personaje, în care poveştile complicate şi întorsăturile de situaţii sunt reduse la gest. În care regizorul îşi asumă riscul de a renunţa la partea cea mai savuroasă a pieselor lui Caragiale, jocurile de cuvinte, care fac de obicei deliciul publicului. Şi partea frumoasă este că şi reuşeşte! La jumătatea Anului Caragiale, după aproape şase luni de montări şi manifestări în diverse teatre, unele mai reuşite, altele mai puţin, unele mai festiviste, altele mai puţin, unele mai cinstite, altele mai puţin, cele două momente Caragiale propuse de Teatrul Masca au fost, poate, cel mai aproape de spiritul dramaturgului. Desigur, cei mai mulţi dintre regizorii care au montat şi-i montează textele nici nu-şi propun asta, mi se va răspunde…
Şi totuşi, în varianta de la Masca, „Scrisoarea pierdută” şi „Noaptea furtunosă” coboară în anul 2012 – la o sută de ani de la moartea lui Caragiale – cu un amestec între candoarea de tip „privire asupra unor obiecte de muzeu”, desigur, asumată, şi inteligenta şi subtila punere în pagină a contextului lumii actuale, „împăiat” sau, mai bine zis, fotografiat şi apoi trecut printr-un proces de citire a imaginii prin prisma lumilor care s-au perindat pe aici în ultima sută şi ceva de ani. Multe extratexte în cele două montări şi multe detalii de gest bine construite şi bine alese, în aşa fel încât să expliciteze, să limpezească şi să ţină coerent locul cuvântului eliminat.
În „O scrisoare pierdută”, spectacol de aproximativ o jumătate de oră, imaginile „spun” povestea bileţelului de amor care a încurcat şi a descurcat iţele politicii româneşti din celebrul „orăşel de munte” – o Românie în mic –, surprinzând cu precizie exact acele momente care dezvăluie mecanismele după care funcţionează societatea. Asumându-şi rolurile de „statui vivante” personajele îşi permit luxul de a nu încerca transpunerea în epoca noastră, îşi permit, mai exact, luxul de a apărea în faţa spectatorilor în haine din alte timpuri, de a veni dintr-o şi cu o… lume de mult trecută, ale cărei mecanisme nu s-au schimbat însă. Spectacolul surprinde esenţa unei societăţi şi a structurilor ei, ba chiar mai mult, a românismului şi a politicii dâmboviţene şi tocmai în asta constă meritul lui. Că pune în valoare comicul – şi publicul din Herăstrău a recţionat din plin – şi că alege formula cea mai potrivită de a păstra un spirit să-i zicem „clasic” al lui Caragiale, ce nu poate fi însă acuzat că ar fi desuet.
La fel, „O noapte furtunoasă”. Folosind ca model filmul mut, punctat din loc în loc cu câteva replici scrise şi „derulate” de însuşi regizorul-dramaturg aşezat la masă printre personaje, spectacolul dezvoltă poveştile pline de qui-pro-quo-uri ale piesei, întretăindu-le din nou, cu elemente de extratext. De altfel, montarea se deschide cu o scenă de la „Union”, în care „coate goale”, trage cu ochiul la cocoanele de la masa de alături. În costume coborâte direct din alt timp, dintr-un Bucureşti de alt secol, Mihai Mălaimare conturează şi în acest al doilea spectacol o lume „tristă şi plină de umor”, privită cu un tip de distanţare ironică, subliniată de zâmbetul dramaturgului, care pare a spune în permanenţă, precum marele său rival din epocă, „toate-s vechi şi nouă toate”…
Un exemplu de „deus ex machina” în context – mai exact, de dramaturg coborât după 100 de ani în propria poveste, la care asistă cu demiurgic zâmbet – este felul cum regizorul rezolvă situaţia numărului de la portiţă… 6 sau 9? Preîntâmpinând situaţii de necunoaştere a poveştii lui Caragiale, Mihai Mălaimare alege – tot asumat – soluţia „să bage degetele în ochi”. Şi iese din scenă, orientând el însuşi, ca unei marionete, mâna lui Rică spre numărul buclucaş, ca nimănui să nu-i scape cumva… poanta.
Şi pentru ca seara să-şi aibă momentul ei de „Caragiale necenzurat” chiar în rândul publicului, nu mă pot abţine să nu amintesc „disputa” fără rezultate a cuplului de pe rândul din spate, care o oră întreagă, cât a durat spectacolul, a dezbătut problema: „Care e Miţa şi care e Ziţa”, frate, dintre cele două dame? „Stai, tu, că nu e Ziţa, e Veta!”
3 Comentarii