Dreptul la viaţă e girat de graţia divină şi apărat de legi ale oamenilor. Nimeni nu garantează, din păcate, şi dreptul la fericire. Trăieşti, aşa cum te pricepi mai bine, cum îţi este dat de soartă şi permis de context. Visezi atât cât ai curaj şi de prea puţine ori îndrăzneşti să ridici privirea spre soare. Fericirea devine încet-încet umbra unei speranţe; realitatea te învaţă cu răbdare să accepţi înfrângeri şi tristeţi şi îţi dă toate motivele să uiţi că te-ai născut pentru a fi fericit. Dar, din când în când, se întâmplă miracole. Şi atunci sufletul cel deprins cu frica îşi deschide ochii, lacrimi rotunde şi calde se rostogolesc şi în căderea lor udă câteva seminţe de crăiţe lunatice. Florile galbene şi creţe sunt semnul fericirii care stă în lucruri simple. În bucuria de a fi, atunci când uiţi cine.
„Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice” de Paul Zindel montat de Mariana Cămărăşan la noua sală a Teatrului Metropolis vorbeşte despre viul din oamenii amorţiţi de viaţă. În cele două ore şi jumătate de spectacol intri în univesul casnic al unei familii, trăieşti povestea celor patru femei cu respiraţia întretăiată şi abia mai târziu în noapte realizezi cât de mult din tine ai regăsit pe scenă, cât de mult ai lăsat pe scaun şi cât de mult ai primit înapoi. Efectul, nu al razelor gamma, ci al razelor de iubire, este de durată şi funcţionează pe lungimi de undă care nu se măsoară nici cu cele mai noi tehnologii. E un dar pe care sufletul contemporan imun la emoţie îl recunoaşte cu greu. Iar pentru cei care încă mai caută fericirea şi îşi dau voie să simtă, chiar şi cu riscul de a fi ciudaţi, este un cadou de preţ.
Spectacolul vorbeşte despre vise spulberate, existenţe frânte şi o viaţă care se încăpăţânează să rămână un chin. Betty, o femeie încă tânără, puternică şi tristă, îşi creşte cele două fete sacrificându-se, nu fără reproş. Viaţa ei aşa cum şi-a imaginat-o a încetat odată ce a început viaţa fetelor sale. Între iubire şi reproş, între grijă şi răzbunare, între tandreţe şi nebunie – aşa îşi trăiesc Ruth şi Matilda adolescenţa. Una revoltându-se şi trăind atât de rebel cât îi este permis, cealaltă timidă şi cuminte, cerând în fiecare zi permisiunea de a merge la şcoală. În această luptă aprigă între neîmpliniri şi speranţe nu e loc pentru fericire. Betty a ratat această şansă pe care acum, fără să vrea, sau poate tocmai pentru că şi-o doreşte, le-o refuză fetelor sale. Între iubire şi ură este o graniţă fină. Pe această frânghie subţire, suspendată la înălţime, fac echilibristică sentimentele mamei. La capătul ei se află o clipă de fericire adusă de câteva cutii de tablă în care au crescut crăiţele radiate cu cobalt 60. O clipă scoasă din timp; un moment în care frica şi remuşcările tac şi lasă loc iubirii. E nevoie de atât de puţin pentru a fi fericit. Dar acel puţin nu e deloc uşor de obţinut.
Acest spectacol minuţios al sentimentelor e construit din detalii. Are un ritm interior controlat cu mult rafinament şi precizie de Mariana Cămărăşan. Scenografia lui Vladimir Turturica şi light-designul semnat de Ştefan Vasilescu se acordează perfect pentru a crea un spaţiu vizual şi sonor bogat, care palpită la fiecare pas şi respiraţie. Cele patru actriţe din scenă sunt o veritabilă familie. Simţi dincolo de convenţia scenică o relaţie bazată pe grijă, respect, profesionalism şi generozitate. Alexandrina Halic, în rolul mut al lui Nanny, este o prezenţă plină de duioşie, umor şi candoare. O îndrăgeşti pentru felul în care subliniază fin acţiunile celorlalte personaje prin priviri inocente în momentele în care se află în scenă. Florina Gleznea este Ruth cea vulcanică, impertinentă şi cu personalitate. Ai impresia că nu ia niciodată o pauză, este mereu în mişcare, are mereu ceva de spus, de făcut, de aranjat după propriul gust, de comentat, de adăugat. De fapt, îi e frică să rămână singură, îi e frică să aibă timp pentru că atunci când e linişte ar putea să stea cu sine şi să îşi amintească de trauma din copilărie când şi-a văzut mama într-un gest de disperare. Interpretarea Florinei Gleznea e un tăvălug – ca o roată dinţată care taie în sentimente. Cu un contrast pregnant între ceea ce ne lasă să credem despre personaj şi ce ne dă voie să intuim în interior, creează nu un caracter, ci o viaţă. La fel face şi Cristina Casian cu Matilda – cealaltă faţă a monedei. Lentoarea mişcărilor ei, cumpătarea, resemnarea, frica de a nu deranja, cuminţenia, ascund un univers interior plin de vise şi o iubire înverşunată pentru ceea ce înseamnă viu. Dragostea sa pentru atom, povestea despre bucăţica minusculă de soare din fiecare om spusă cu atâta pasiune, monologul compus din gesturi în faţa crăiţelor ei lunatice, sunt cele mai sincere dovezi ale speranţei din spatele capului plecat şi al mâinilor stângace care se agaţă de fustă. Cristina Casian are atâta bucurie reţinută în interpretare, atâta grijă pentru măsură, încât personajul capătă nuanţe şi multe straturi de asumare.
Ar fi incomplet şi stângaci să spun depsre Oana Pellea că o interpretează sau o joacă pe Betty Frank. Nu. Ea este, pur şi simplu. Iar a fi pe scenă reuşesc puţini actori. Bogăţia de sentimente, de reacţii, de relaţii în continuă dezvoltare, de gesturi, de ticuri, de respiraţii, de gânduri şi subînţelesuri este uriaşă. Trecerile de la o replică la alta, de la o intenţie abia lăsată să se intuiască printr-o privire sau o intonaţie te fac să uiţi să respiri. Vocea metalică îndulcită de lacrimi sau şoapta caldă retezată de un gest precis ca o lamă de ras sunt contrapunctele care construiesc acest personaj din lumini şi umbre. Gradul de asumare, concentrare şi înţelegere, sensibilitatea şi iubirea pe care Oana Pellea le oferă cu atâta bucurie sunt dezarmante. Nu asişti la interpretarea unui rol, ci la naşterea unei vieţi. Prea rar ai acest privilegiu la teatru – să râzi şi să plângi în acelaşi timp, de drag, de emoţie şi de cât de frumos poate fi în sala de spectacol atunci când înfloresc crăiţele lunatice sub ochii tăi.
„Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice” este unul dintre acele spectacole care îţi aduce aminte că ai dreptul la fericire. Pleci acasă cu gândul la imaginea unei fete cu fundă albă pe cap, sau a alteia cu ruj aprins, sau a unei doamne în vârstă în halat roz, sau a unei mame care alungă coşmaruri povestind despre o căruţă cu fructe şi legume. Şi cu un refren banal, dar atât de frumos, pe care nu îl mai poţi uita: „Meeee-re! Peee-re! Caaas-traveţi!”
Teatrul Metropolis, sala Amfiteatru
„Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice” de Paul Zindel
Regia: Mariana Cămărășan
Traducerea: Iulia Necară
Scenografia: Vladimir Turturica
Light design: Ștefan Vasilescu
Distribuție: Oana Pellea, Alexandrina Halic, Florina Gleznea, Cristina Casian
Print
Un Comentariu