Când un spectacol te ia, parcă, de guler şi îţi vorbeşte privindu-te în ochi aşa cum o face un prieten adevărat care îţi bagă minţile în cap atunci când eşti pe punctul de a face o prostie – cu patos, sinceritate extremă, brutal chiar, dureros de loial şi generos –, ai şansa de a vedea Teatru. Acel soi special de Teatru care contează; te face să gândeşti, să simţi şi să exişti măcar puţin diferit de acum înainte. În oglinda pe care o ridică o astfel de întâlnire te vezi pe tine în lume şi lumea din tine. Iar experienţa nu se termină la aplauze, nici la ieşirea din sală, nici când închizi ochii în patul de acasă. Într-o formă concentrată şi esenţializată, la un moment dat, vei şti că s-a împlinit. Diferenţa dintre spectacol şi Spectacol este cea dintre cerc şi spirală. Pe cât de perfect şi armonios, dar previzibil şi finit este unul, pe atât de surprinzătoare, incitantă şi copleşitoare este cealaltă.
„Îngeri în America” în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză este un astfel de Spectacol-torsadă. Dipticul iniţial, gândit pentru a fi jucat în două părţi în seri succesive, reorganizat apoi sub forma unui Director’s cut într-o singură reprezentaţie este Spectacolul complet; patru ore şi jumătate de performanţă în care ai timp să te emoţionezi, să fii impresionat, să te revolţi, să admiri, să fii surprins, să iubeşti, să urăşi şi să te bucuri de Teatru.
În primul rând, textul lui Tony Kushner care cuprinde în această „gay fantasia on national themes” cât Homer în „Odiseea” şi încă ceva în plus. Montarea plină de inventivitate şi subtilitate a lui Victor Ioan Frunză al cărui prim merit este acela de a te face să uiţi că eşti gay, homofob, evreu, creştin, socialist, democrat, apolitic, regalist, român, american, european, sănătos sau bolnav. Acel „spirit of man”, care este mai presus de înregimentări, caracterizări stereotipice şi căsuţe bifate în formulare, şterge prin forţa de întruchipare a Teatrului repulsia, preconcepţile şi temerile. Devenim mai oameni şi ne dăm voie să credem în îngeri cu aripi fosforescente pentru că povestea e spusă frumos. Scenografia Adrianei Grand, un veritabil work in progress, respiră la unison cu personajele. Pereţii albi sunt canavaua pe care, prin acumulare, sunt pictate pe rând, naiv, în culori vii, simbolurile acestor destine chinuite ale îngerilor căzuţi. Viața ca o sală de aşteptare în care e loc pentru douăsprezece scaune, un apartament, un birou, treptele unui tribunal, un pat de spital, un bar, un muzeu, un dormitor insalubru, un parc, un coşciug şi un înger. Sugestia are un impact imediat, iar cadrul în care scenele se succed se încarcă de sens treptat, până la final când fresca secolului XXI, ca într-un colaj postmodern, e completată de un înger îmbrăcat în saci menajeri, cu o aripă amputată şi cealaltă bandajată în scotch.
Pentru ca această construcţie să fie impecabilă trebuie ca şi distribuţia să funcţioneze în aceleaşi coordonate ale exigenţei. Şi aşa se întâmplă. Fiecare dintre ce şapte actori vine cu aportul său de profesionalism, implicare şi nebunia de a crede până la capăt în adevărul fanteziei. Jocul realist se îmbină perfect cu accentele suprarealiste, iar personajele inventate se integrează perfect în ansamblul eclectic; accepţi fără nicio problemă viziunile, apariţia unui eschimos, diorama vivantă, spectrele şi îngerul care domină cu aripile sale scena.
George Costin (Prior Wlater) susţine cu multă forţă şi candoare rolul titular. Firescul său are greutate dramatică, fiecare cuvânt din monologuri îşi găseşte sensul, iar jocul său rotund e demonstraţia cea mai clară că poate exista echilibru între trăire şi raţiune pe scenă. Pe cât de intensă este combustia sa emoţională, pe atât de stăpânită de gândul constant şi penetrant. Adrian Nicolae dozează parcursul personajului său prins între iubire, datorie, superficialitate şi paralizia fricii, în aşa fel încât fiecare scenă îl arată pe Louis ca pe un Sisif, gata oricând să încerce cu aceeaşi credinţă să realizeze imposibilul. Neputinţa vine din frica netrucată, iar drama lui este a celui care se minte cu bună ştiinţă, pentru a rezista o zi în plus. Exploziile controlate sunt punctele culminante ale interpretării, iar tuşele atât de fine, încât rolul pare un tablou în peniţă. Sorin Miron este actorul ludic pur-sânge care îl compune pe Belize din mici gesturi, tonuri, ticuri, accidente voite şi multă sinceritate. E prietenul devotat, umărul pe care toţi îşi găsesc liniştea, urechea mereu gata să asculte. Un travestit cu apariţie comică, ce îţi va încremeni zâmbetul pe buze. Versatil şi asumat, nicio secundă critic, cu emoţie şi duioşie. Alexandru Ion (Joe Pitt) este cerebral şi precis. Jocul său stăpânit şi bine ponderat nu îţi dă voie să acuzi. Îl compătimeşti sau îl dispreţuieşti dar nu îl poţi judeca pentru că îl înţelegi. Cristiana Răduţă Bobic (Harper Pitt) este soţia abandonată. Dependentă de pastile, se refugiază cum poate mai bine dintr-o viaţă absurdă. Fragilă, sperioasă, supusă şi atât de singură. Nicoleta Hâncu este îngerul cu voce aspră şi aripi grele. Nimic calin sau diafan în apariţia sa. Ritmul de metronom al replicilor dă verdicte şi nu are nimic de-a face cu ceea ce credem noi că ştim despre îngeri.
Virginia Mirea este şi rabin şi doctor şi mamă şi Ethel Rosenberg. Patru roluri ce nu se amestecă şi patru faţete diferite ale aceluiaşi talent. Partitura cea mai ofertantă este cea a fantomei lui Ehtel care caută răzbunare şi sfârşeşte prin a fi păcălită o dată în plus. Bunăvoinţa sa ameninţătoare, calmul şi răbdarea, bucuria din vocea care prevesteşte răutăţi, puterea de a ierta până la urmă, toate laolaltă construiesc un personaj pe care îţi e teamă să-l îndrăgeşti; o combinaţie stranie de necunoscut către care eşti atras – totul datorită fineţii şi nuanţelor interpretării.
Şi George Ivaşcu. Ray Cohn devine în interpretarea sa antieroul preferat. Meschin, egoist şi seducător. Oricât de mult ţi-ai dori să îl urăşti nu poţi; carisma, energia şi lejeritatea care abundă în construcţia personajului te apropie de această canalie simpatică de avocat evreu, gay şi fără scrupule. Un tur de forţă al unui actor plin de farmec şi disponibilitate scenică, pus în valoare aproape de maximul său de potenţial.
Experienţa numită „Îngeri în America” este obligatorie. Sunt atâtea motive atât de ordin estetic, cât şi intelectual şi emoţional, încât cuvintele, oricât de mari, nu cad în derizoriu. Şi pentru a fi politically corect, nu doar de dragul modei, voi spune simplu: este cel mai bun spectacol al momentului în Bucureşti.
Teatrul Metropolis
Îngeri în America, de Tony Kushner
Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză
Distribuția: Virginia Mirea, George Ivașcu, Alexandru Ion, Cristiana Răduță Bobic, Adrian Nicolae, George Costin, Nicoleta Hâncu Sorin Miron
Decorul și costumele: Adriana Grand
Fotografii de Adriana Grand
Print