Ioana Anastasia Anton: Fericirea se confundă cu teatrul

Este Saşa în spectacolul „Ivanov” în regia lui Andrei Şerban şi „Ania” în „Livada de vişini” pus în scenă de Felix Alexa. A fost Ofelia în „Hamlet” montat de Laszlo Bocsardi, rol pentru care a primit premiul UNITER pentru debut. Este una dintre cele mai cunoscute actriţe ale generaţiei tinere, a cărei forţă cu totul rară o veţi descoperi şi o veţi simţi în toate rolurile pe care le interpretează, dacă veţi merge s-o vedeţi la Bulandra, la Metropolis, la Teatrul Naţional sau la Teatrul Odeon… Este fiica a doi mari artişti, regizoarea Liudmila Szekely şi actorul Florin Anton şi a descoperit teatrul, demult, în copilărie. Iar cele mai frumoase „amintiri din copilărie” sunt repetiţiile de la Teatrul de Comedie… Am stat de vorbă cu Ioana Anastasia Anton într-o după-amiază de iarnă. Şi mi-a povestit despre teatru, despre ea însăşi şi despre lumea lui Cehov şi a ei…

Joci în două spectacole după piesele lui Cehov, „Ivanov” şi „Livada de vişini”. Cum se vede din interior lumea lui Cehov?

Mă gândeam chiar acum câteva zile că joc în prima piesă scrisă de el şi în ultima… Şi textele sunt la pol opus şi ca scriitură, şi ca personaje. Din scriitură eu simt cum el percepţia lui asupra vieţii şi asupra personajelor s-a schimbat.

Altminteri… lumea lui Cehov e infinită. Asta se simte în spectacole. Niciodată nu-i dai de cap.

Seamănă cu lumea noastră?

Da, seamănă, e universal valabil. Cred că, din orice colţ al lumii, personajele lui suntem noi, în toate variantele posibile. Înţelege foarte bine haosul emoţional prin care trecem. Faptul că ne minţim, că nu ne spunem adevărul când ar trebui sau când n-ar trebui, toate sentimentele astea există în toate personajele lui şi în fiecare în parte. Sigur că fiecare regizor şi fiecare actor îi dau o formă finită într-un spectacol, asta e altceva, dar când citeşti, citeşti înc-odată, şi-ncă odată şi de fiecare dată e altă piesă…

Lumea noastră cum e? Tu cum te simţi în ea? În Bucureşti… în România…

Toată lumea spune: „vai, prin ce perioadă trecem!”. Aşa e, dar eu mă simt foarte bine. Fac ceea ce-mi plac, sunt înconjurată de oameni care-mi plac, încerc pe cât posibil să nu văd griul din jur. El există, nu sunt atât de utopică, încât să spun că lumea e minunată şi că Bucureştiul, ţara, politica merg pe roate… Nu, nu merg, dar până una, alta ce putem face. Suntem un popor care niciodată n-o să-şi spună punctul de vedere mai mult…

Şi nu e o formă de laşitate?

Cu siguranţă este. Toată lumea zice „aşa e românul”. Dar cred că ăsta e farmecul poporului român. Eu însă am norocul că fac ceea ce-mi place şi probabil e vorba de un echilibru pe care mi-l dă meseria. Faptul că lucrez la vârsta mea, că mă duc acolo şi ştiu că 4-5 ore sunt concentrată pe ceea ce fac, apoi reintru în lumea asta, mă ajută… Iar Bucureştiul mie mi-e drag, aşa, cu toată agitaţia lui. Probabil mi-am creat un soi de baraj. Ador să mă duc undeva unde e linişte, la munte şi să nu mai aud de nimeni, dar n-aş rezista acolo foarte multă vreme. Cât despre Bucureşti… îmi place foarte mult să mă plimb prin el. Nu pot să zic că am un loc preferat. Eu am locuit multă vreme pe o străduţă aici, în zona Batiştei, până pe la 18 ani, şi-mi place foarte mult să mă plimb prin zona asta veche.

Mi-ai spus cum vezi lumea din jur… Acum te întreb cum vezi lumea teatrului?

Mie lucrurile mi s-au întâmplat unul după altul. Nu ştiu dacă a fost noroc, şansă, dacă mi s-a răsplătit munca, habar n-am… Dar strict din perspectiva mea lumea teatrală este un vis. Ce păţesc eu parcă e un vis frumos. Din interior încep să văd şi eu acum cum stau de fapt lucrurile. La început credeam că e vorba doar de posibilitatea de a veni cu universul tău, cu lumea ta. Acum încep să înţeleg ce înseamnă tehnica. Dacă stau să pun pe foaie câte ore am eu la activ în care am jucat şi n-am fost eu, încet orele alea se adună şi devin un fel de pistă de alregare, pe care tot alergi, alergi, alergi şi începi să cunoşti pista din ce în ce mai bine, să ştii unde apar piedici… Din interior devine un fel de laborator. Momentan asta simt, că sunt într-un fel de laborator şi că mi se întâmplă lucruri surprinzătoare. Iar din exterior… de fapt n-am perceput niciodată lumea teatrală din exterior…

Dar ca sistem… Cum pătrunde un actor tânăr în sistem?

Greşit este în primul rând că generaţia tânără în loc să fie încurajată şi băgată în faţă, i se pun piedici. Tinerilor li se pune în cârcă responsabilitatea că au şansa să fie într-un loc. Adică multă lume spune „trebuie să fii recunoscător că ai ajuns aici”. Nu. De ce? Normal că nu porneşti de la egalitate într-un proiect. Nu există nici un raport de egalitate între mine şi Victor Rebengiuc să zicem. Dl Victor Rebengiuc însă întotdeauna te ridică, şi nu e vorba doar despre mine. Atitudinea lui e extraordinară din punctul ăsta de vedere. El te bagă în faţă, pur şi simplu. Se spune mereu că nu se mai naste generatia de aur. Nu e adevărat. Această generaţie de aur s-a născut de mult şi există. M-am bucurat când l-am auzit şi pe Marius Manole zicând la fel. Sigur, problemele sunt de altă natură. Posturi blocate, scene puţine… Nu ştiu care ar fi soluţia. Poate dacă ne-am aduna mai mulţi oameni, din mai multe generaţii, să punem totul pe masă, poate am ajunge la o concluzie, dar nu cred că vrea nimeni să facă lucrul ăsta.

Se schimbă ceva după ce iei un premiu UNITER pentru debut?

Aparent. Teoretic te ajută, te lansează… Dar e foarte interesant cum schimbă de fapt percepţia oamenilor despre tine, nu percepţia ta despre tine. Un premiu poate confirma calitatea unui rol sau a unui spectacol. Şi nu mai trebuie să confirmi nişte lucruri pe care să zicem că le-ai confirmat deja cu premiul respectiv. Una e să mergem la probă eu şi o fată proaspăt absolventă. E un avantaj, deşi fata respectivă poate să fie mai talentată ca mine… Un ochi format însă poate să facă diferenţa, nu contează de fapt, câte premii ai luat, câte roluri ai făcut, e vorba de moment.

Pe tine te-a schimbat în vreun fel premiul?

Premiul ăsta a fost pentru mine foarte surprinzător, pentru că eu în Ofelia, împreună cu toată echipa aia, mi-am dăruit o mare bucurie. Pentru că am putut să fac ce-am făcut. Nimic nu poate egala bucuria pe care o aveam cu rolul respectiv. M-am bucurat enorm de premiu, dar nimic nu se putea compara cu faptul că exista rolul. Atât de rău îmi pare că nu joc spectacolul, încât stau să mă întreb dacă premiul respectiv nu cumva a venit într-un moment în care nu trebuia să vină.

De ce?

Pentru că simt că e o răsplată a ceva ce am făcut, dar n-am apucat s-arăt. Mi s-a luat mult prea repede. Nu m-a schimbat deloc. Câteodată chiar m-am simţit împovărată.

Dar cât de greu te-a împovărat, dacă tot ai folosit cuvântul ăsta, să joci la debut un rol ca Ofelia?

Curând după ce am terminat facultatea a venit proba la Hamlet. Sentimentul meu a fost că proba aceea – o spun sincer –  a fost climaxul meu din punct de vedere al actoriei. S-a întâmplat aşa… La proba finală, când dl Bocsardi ne-a dat textul, a fost scena cu Hamlet… „Du-te la mănăstire…”. Se spune că uneori coboară îngerul în teatrul. Ăla a fost momentul pe care-l voi avea reper toată viaţa. Că am muncit, că mi-a venit de undeva de la Dumnezeu, nu ştiu. Se zice că există câteva momente în viaţa unui actor când eşti cu totul, organic, acolo. Şi unul din momentele astea a fost proba mea cu Bocsardi. Tot ceea ce făcusem până atunci m-au ajutat să ajung la acel moment. A venit exact când trebuia… Mi-aduc aminte că am dat proba la La Scena şi asta ştiu că Marius era pe undeva ascuns, nu se vedea. Eu am intrat direct cu textul. Şi am stat preţ de câteva secunde, nu-l vedeam şi ştiu că atunci corpul meu s-a dus direct la el. Am fost Ofelia, iar el Hamlet pentru mine.

Aşadar cât de importantă e intuiţia?

Acum, în perioada în care mă aflu, cred foarte mult în intuiţia unui actor. Eu sunt genul de actriţă care merge foarte mult pe instinct. Aşa mi-e firea, sunt impulsivă şi instinctul meu e mai rapid decât gândul. Încet, încet astea încep să se echilibreze. Dar eu cred că un actor trebuie să fie mai mult intuitiv. Pentru că aşa lucrez eu şi lucrez mult cu parteneri care simt la fel. Asta vine şi dintr-un fel de încredere în tine şi eu am încredere în mine pe scenă. De-asta cu Andrei Şerban am lucrat foarte bine, pentru că am simţit că m-a lăsat să mă duc. Şi când nu era bine mă întorcea. Înţelgeam că trebuie să merg în altă direcţie. Asta cred că e una din calităţile mele, merg până în pânzele albe în ceea ce cred şi scenic, şi personal… Fără meşteşug eşti zero, dar prin muncă el se pot lucra. Intuiţia e greu de lucrat. Nu ştiu de unde vine, de sus de undeva… Şi cred că toate personajele vin din noi. Nu ştiu dacă emploi-ul şi contre-emploi-ul funcţionează. Tot noi suntem, pentru că putem exista în sute de mii de feluri. Câteodată intuiţia ţi-o ia înainte şi stai şi te întrebi „Oare sunt eu mai mult decât personaj sau personajul mai mult decât mine?!” Cred că e jumi-juma… Sunt eu care impersonez pe cineva, dar tot de la mine vin lucrurile. De-asta e foarte frumos şi cred că se întâmplă de foarte puţine ori în viaţa unui actor când lucrurile cumva te depăşesc şi pe tine şi ajungi să ieşi din tine. Există un moment în care-ţi dai seama că nu mai eşti tu şi e minunat pentru că nimeni nu-ţi poate răspunde cine eşti de fapt.

Cu Saşa din „Ivanov” semeni?

Da! Semăn pentru că sunt genul de persoană foarte ambiţioasă care dacă-şi doreşte ceva obţine. Şi Saşa chiar dacă are un destin tragic, merge până în pânzele albe. Şi îşi dă seama că rămâne fără nimic. Chiar mă gândeam ce se întâmplă cu ea după şi n-aş putea spune că am o variantă.

Saşa ta îl iubeşte pe Ivanov?

A mea? Da! Dar peste câţiva ani o să-şi dea seama că nu l-a iubit… Da, Saşa din Ivanov e ca mine. În primul rând asta, lupta, lupta, lupta… E, din punctul meu de vedere, o eroină. Chiar dacă devine ridicolă…

Care e replica ei pe care o simţi tu cel mai aproape?

„Toate visăm la o dragoste activă. Înţelegi? Ac-ti-vă!” Cehov reuşeşte în scena asta o scanare extraordinară a femeii şi a bărbatului. Şi e incredibil cum spune lucrurile astea printr-o fată care nu a trăit o relaţie cu un bărbat. De-asta spun că personajul ei merge foarte mult pe instinct. Face lucruri în care crede până la capăt. Nu stă ea să gândească pre mult, cuvintele îi ies pur şi simplu…

Şi scena pe care o simţi cel mai aproape?

Îmi place foarte mult Actul 4, scena în care ea e mireasă, pentru că acolo coarda e întinsă la maxim şi te întrebi: „Până când, până unde merge acest ideal de iubire împlinită?” O vezi că e într-un peisaj în care cumva n-ar trebui să mai fie. Apare în rochie de mireasă şi sentimentul meu este că ceva nu e niciodată cum ar trebui să fie. Culmea e că aici ar vrea să zică „Stop” şi nu zice.

Şi Saşa ta de ce nu zice „Stop”?

Din laşitate. O laşitate de care ea încă nu e conştientă.

Care e scena în care nu te simţi confortabil?

Mi-a fost foarte greu în Actul 2. E vorba de finalul actului, atunci când ea îi declară că-l iubeşte. De fapt e vorba numai despre ea… Declaraţia de dragoste ideală, acum ţi-o spun, acum te fac praf, când de fapt e vorba numai despre ea, despre cum vede ea relaţia ideală. Eu aici am de lucru, să-i arăt publicului şi varianta asta, că ea se iubeşte de fapt pe ea atât de mult, că îşi iubeşte la nebunie propria poveste…

Ce poveşti îţi plăceau când erai mică?

Eram genul de copil foarte retras. Nu-mi plăcea să fiu băgată în seamă de alţi copii, mai mult trăiam în lumea mea. Poveştile care-mi plăceau erau strict legate de ce-mi povesteau ai mei de la teatru. Amintirile cele mai pregnante le am de acolo, de la Teatrul de Comedie unde era tata şi tot timpul mă duceam la repetiţii. Când stăteam la repetiţii efectiv parcă intram într-o poveste. Cele mai frumoase amintiri din copilărie de acolo le am.

Şi ţi-a trecut prin cap să te faci actriţă de-atunci?

Da… Întotdeauna mi-am dorit. Şi îmi doream pentru că de câte ori îl vedeam pe tata pe scenă îmi dădeam seama că nu există fericire mai mare pentru el.

Îi invidiai fericirea?

Nu. I-o înţelegeam şi eram eu la rândul meu fericită că i se poate întâmpla unui om aşa ceva. Se spune că noi toţi asta căutăm în viaţă. Fericirea. Cred că văzându-l pe tata pe scenă cât de fericit poate să fie am zis că asta ar trebui şi eu să fac. Multă vreme însă am refuzat, pentru că toată lumea-mi spunea că o să fiu actriţă şi la un moment dat devenise: „Nu!” Eu n-o să fiu actriţă, de ce-mi spune mie toată lumea ce să fac. Până când, prin casa a XII-a, mi-am dat seama că refuz ideea aiurea şi că chiar asta vreau. Şi drumul a început firesc…

Şi acum ce e fericirea?

Fericirea… Cred că încă se confundă cu teatrul. Acele câteva ore pe seară pe care le ai doar tu cu lumea asta nu ţi le poate lua nimeni. Eu sunt fericită pe scenă.

Şi în afara scenei?

În afara scenei lucrurile sunt mult mai complicate. Viaţa e cu bune şi cu rele… Dar repet, pentru mine, în acest moment al vieţii mele fericirea asta e.

Ce-ai descoperit despre tine cel mai important de când faci teatru?

Descoperiri… Poate şi eu sunt puţin surprinsă de faptul că pot să fac asta. Am intrat la 19 ani în acestă lume şi la vârsta asta te arunci şi te duci, n-apuci să-ţi elaborezi traseul la momentul ăsta al vieţii când încep să apară tot felul de probleme ale tale cu tine.

Te ajutat sau ţi-a pus vreo piedică faptul că veneai dintr-o familie de artişti?

Niciodată nu mi-a pus piedici, întotdeauna cred că m-a ajutat lucrul enorm, pentru că am înţeles ce înseamnă acea sensibilitate pe care ţi-o dă lumea teatrului. Repet, l-am văzut pe tata pe scenă fiind superfericit, dar l-am văzut şi preocupat şi aproape chinuit de un rol.

Te-am întrebat ce poveşti îţi plăceau. Dacă te întreb în ce poveşti ţi-ar plăcea să joci?

Ioana d’Arc. Dar acum simt nevoia să joc ceva underground, pentru că vreau să-mi exersez şi tipul ăsta de lucru mai direct cu publicul.

N-ai lucrat deloc în mediul underground?

Nu. Dar mi-aş dori. Sigur, nu poţi să compari lucrurile. Pentru tine ca actor diferenţa o simţi probabil numai în momentul în care joci. Şi te întâlneşti direct cu publicul. Pentru că până una, alta partenerul cel mai important în teatru e publicul.

Şi de ce fel de poveşti crezi că are nevoie publicul?

Frumoase. Cred că lumea ar fi foarte încântată să vină la teatru şi să vadă poveşti despre ea însăşi. Cred că lumea vine la teatru ca să se identifice cu tine, ca să aibă la ce să se gândească a doua zi. Şi ca să se distreze. Publicul de azi e foarte divers. Unii vin doar să se distreze, alţii vin să înţeleagă nişte lucruri… dar noi suntem nişte entertaineri. Chiar dacă ridicăm probleme emoţionale puternice, noi asta suntem.

Atunci, teatrul pentru tine e o formă de entertainment?

Pentru mine, personal, nu. Dar sunt conştientă că există o categorie de oameni care vin la teatru exact pentru asta şi îi respect enorm. Da, pentru mine e mai mult, e o formă de cunoaştere, de a transmite un mesaj, de a schimba ceva în om, dar există multă alte variante…

Te interesează ce scrie critica?

Nu pot să zic că nu mă interesează. Am citit cam tot ce s-a scris despre „Ivanov” pentru că eram foarte curioasă. Şi mi-am dat seama de un lucru. Noi, ca actori, trebuie să mergem a doua zi la teatru şi să jucăm din nou personajul respectiv şi e foarte greu să nu te laşi influenţat. Aşa că prefer să iau eu, Ioana, un alt gen de atitudine în faţa acestei lecturi. Încerc să accept părerile valabile ale tuturor. Dar primul lucru pe care încerc să-l caut când citesc o cronică e să văd dacă omul care scrie a înţeles atmosfera pe care regizorul o caută.

Şi dacă ai fi critic şi ai vorbi despre „Ivanov” ce critici ai aduce spectacolului şi rolului tău?

Nu pot să aduc critici spectacolelor în care joc. Sunt de-acolo. Mica mea viaţă… Eu sunt o fire foarte critică şi pot să-mi aduc critici cu duiumul, dar prefer să le las acolo şi încet, încet să lucrez cu ele şi să le elimin. Din momentul în care se întâmplă o reprezentaţie, o repetiţie în care toate merg strună nu cred că mai am ce critică să aduc pentru că eu ştiu că lumea aia există. Uite, rolul meu din „Ivanov” e pe foarte multă intensitate vocală şi dacă nu-mi impun eu un soi de concentrare înainte de spectacol, rolul riscă să pară (şi au fost seri) ieşit din tonurile vocale.

Dacă ar fi să alegi între două lumi, „Ivanov” sau „Livada” în care te-ai muta?

Nu pot… N-aş putea… Eu şi familia mea am trecut printr-o situaţie asemănătoare cu cea din „Livada”. Am locuit 18 ani într-o casă care era naţionalizată. Şi am trăit exact evacuarea, cu mama care strângea tot, împacheta… Universul distrus. Pus aşa un X mare peste el şi tu care trebuie s-o iei de la capăt. Cum zice şi Ania. „O lume nouă, o lume nouă…” Din punctul ăsta de vedere „Livada” mi-e foarte aproape şi chiar relaţia cu mama din „Livada”… De-asta în „Livada” de fiecare dată mi-e foarte greu să mă transpun cu totul. Iar în „Ivanov”, faptul că există povestea asta de dragoste, aşa cum e ea şi urâtă, şi ratată… îmi sunt atât de aproape amândouă, că mi-ar fi foarte greu să aleg una.

Ce rol din Cehov n-ai juca?

Cel mai departe mă simt de Nina… Mi-ar fi frică să-l joc… să nu mă duc prea mult în mine.

Dacă ar fi să alegi trei cuvinte pe care să le păstrezi pentru tine?

DA, mama şi aer.