„La Grande Magia“, cutia cu leacuri și venin

În ultimii ani, Teatrul Bulandra nu face vâlvă în jurul premierelor. Le ține discret, poate prea discret, mergând împotriva curentului și asumându-și un risc major. Acela de a părea defazat, învăluit în aura lui de artă înaltă, într-o liniște de care creatorii au nevoie ca de aer și care prin alte teatre a cam dispărut. O liniște și mai ales un timp care poate dura. La Teatrul Bulandra, supraviețuiește luxul de a repeta în tihnă și de a scoate un număr mic de premiere în fiecare an. Criteriul cantității n-a viciat aerul ce plutește acolo de câteva decenii, cu toate dezavantajele și reproșurile pe care le implică o asemenea opțiune.

În aceeași discreție a avut loc săptămâna trecută premiera unui spectacol care-l readuce în atenție pe Elie Malka, o cunoștință mai veche a teatrului de la noi, căci regizorul israelian a montat în mai multe orașe din România. Și spectacolul său „La Grande Magia“ de Eduardo de Fillippo merge împotriva curentului: revizitarea și dezvăluirea potențialului pe care-l are dramaturgia de secol XX ce a rămas tangențială cu canonul. De data aceasta, este vorba despre un modernist italian ce merită recitit și în epoca electică a postmodernismului. Fostul director al Teatrului Național Habima din Israel a revenit în România pentru a monta un spectacol „în dulcele stil clasic“, realizând o construcție scenică ce-și permite, și ea, luxul timpului, adresându-se spectatorului atent, răbdător și dornic de nuanțe, capabil să empatizeze și, în același timp, să se detașeze pentru a vedea mai bine realitatea din poveste.

O poveste, de altfel, încâlcită în duh pirandellian, cu un schelet filosofic ce se însuflețește grație unor prestații actoricești remarcabile. O poveste care începe într-un hotel de lux din Riviera italiană, în care facem cunoștință cu personajele inițial lipsite de vlagă. Asta, până la sosirea magicianului, o pată de culoare așteptată într-un deșert blazat. Iar magicianul (Virgil Ogășanu, din nou într-un rol de forță) e plătit de un amant înamorat (Vlad Zamfirescu) să contribuie înțelegător la fericirea îndrăgostiților clandestini prin dispariția femeii iubite, anume frumoasa Marta di Spela (Anca Androne), soția gelosului și încornoratului Calogero di Spelta (Răzvan Vasilescu, într-un rol pe măsură, așa cum n-a mai avut după cel din „Sfârșit de partidă“, spectacolul lui Alexandru Tocilescu). Magia își face efectul, totul e să manipulezi gândurile, cu alte cuvinte, totul e în mintea ta. Și coșmarul începe încet, dar sigur, spre a lua proporții monstruoase, căci „așa este dacă vi se pare“.

Aflat sub puterea magicianului-șarlatan, stăpân pe arta persuasiunii însoțită cu lipsa de scrupule, Calogero di Spelta suferă o transformare spectaculoasă: soțul gelos, ridicol și ursuz se transformă într-un lunatic cu privire de gheață, prins în mrejele iluziei luate în supradoză, fără rețetă și fără discernământ. Iar spectacolul capătă ritm după prima jumătate de oră, personajele se dezvăluie în scene numeroase, unele accentuat filozofice, alte plonjând într-un univers casnic verosimil, toate mizând pe capacitatea actorilor de a reda nuanțe infinitezimale, misiune pe care o îndeplinesc în cele din urmă, deși inegal. Dar spiritul de observație al spectatorului este solicitat în primul rând spre a desluși ițele iluziei, nu spre a analiza instrumentele însuflețite prin care se spune povestea.

Ea curge preț de două ore și jumătate, dezvăluind tragismul jocului realitate-iluzie. Iluzia este salvatoare, însă exact atât cât pharmakon-ul grecesc, care e și „leac“, și „otravă“. Totul e cum îl folosești. Iar magicianul lui Eduardo de Filippo îl folosește machiavellic, speculând frica și ducând astfel la extremă. O extremă tangențială cu nebunia, dar nu nebunie. Pe această extremă face echilibristică fără greș Răzvan Vasilescu, victimă cu tâlc, captiv al iluziilor maladive pe care le-a acceptat și le-a hrănit spre a ține departe realitatea, care, firește, sfârșește prin a-i fi inaccesibilă.

Un joc rafinat de idei și de stări propune regizorul împreună cu dramaturgul, un joc în care actorii sunt camarazi fideli puși la încercare în numeroase scene de grup și nu numai, în care se joacă banalitatea întruchipată, scene prozaice, și, pe de altă parte, în secvențe foarte solicitante, decupate din aerul abstract al ideilor, scene poetice în care se strecoară mereu un fir de umor. Nu ca un corp străin, ci ca o componentă ce asigură un contrapunct necesar. La crearea „magiei“ contribuie semnificativ și scenografia dinamică, generoasă, al lui Octavian Neculai, care vorbește aceeași limbă cu actorii și regizorul.

Jocul de idei și de stări, mereu la granița dintre ce pare și ce este, se configurează, așadar, scenă cu scenă, fiecare cu rolul ei în iconomia spectacolului, scene fără îndoială solicitante și bulversante pentru spectatorul începător, căci „La Grande Magia“ îi vorbeşte publicului interesat nu atât de idei, cât de firul ideilor, acelor spectatori care au plăcerea cufundării în cărți și în visuri labirintice. Ei (mai) există și spectacolul îi va răsplăti, dacă nu se vor lăsa păcăliți de aerul desuet ce plutește ca un fum în această magie scenică în care te prinzi dacă le acorzi răgaz propriilor gânduri și celor expuse, extrem de teatral, pe scenă.