Un peisaj idilic, muzică suavă, nori, iarbă și-un copac plasat strategic. În centru, ducele Orsino își plânge cu tristețe iubirea neîmplinită, etalându-și suferința cu un fel de emfază comico-ridicolă, așa încât suita lui știe dinainte cât și când trebuie să ofteze și să plece privirea în jos, iar muzicanții știu, și ei, ce melodii să-i cânte ca să-i acompanieze starea. Nu lipsește nimic, totul suferă în jur, odată cu suferința lui Orsino, cel îndrăgostit de contesa Olivia.
Așa se deschide spectacolul „A douăsprezecea noapte”, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, de la Teatrul Metropolis din București, unde regizorul tocmai a pus în scenă trei spectacole după piesele lui Shakespeare: întâi „Visul unei nopți de vară”, apoi „A douăsprezecea noapte” și „Romeo și Julieta”. Trei texte care deschid, toate, o discuție despre iubire, așezată în diverse ipostaze, privită din unghiuri diverse, din perspective multiple.
Povestea din „A douăsprezecea noapte”, mai complicată și mai amestecată, poate, decât multe dintre piesele lui Shakespeare, în care genurile se topesc unul într-altul, cu ritmuri când de dramă, când de comedie, cu quiproquo-uri, cu farse și travestiuri, propune în fapt o perspectivă ironică și cu multe accente cinice asupra amorului, această stare (in)explicabilă, născătoare în aceeași măsură de tristeți și „bucurii divine”. Spectacolul de la Metropolis, ca de altfel toate montările lui Victor Ioan Frunză din ultima perioadă, la care lucrează cu o echipă bine sudată, are meritul de a fi în același timp o excelentă comedie de public, unde râzi în hohote minute în șir, la scene jucate impecabil, și o cercetare inteligentă, în centrul căreia se află omul, „acest animal ciudat”.
Diana Cavallioti, în contesa Olivia
Această comedie a genurilor folosită într-o variantă nouă de traducere, semnată de Violeta Popa și George Volceanov, recuperează în noua montare o limbă mult mai aproape de cea a lui Shakespeare și pe care multe traduceri au poetizat-o în exces, eliminându-i seva, autenticitatea, atât de necesară mai ales în scenele de comedie, în care vulgaritatea are un farmec și un sens aparte. Ceea ce propune Victor Ioan Frunză este o interpretare a textului, plasată într-o Ilirie atemporală, dar trecută prin ființa omului care a străbătut secole, fără să piardă însă ceva din structura lui originară, poleită doar cu amăgirile scânteietoare ale unor învelișuri exterioare. Nicio secundă regia nu-și propune o poveste de dragoste emoționantă, nici stranietăți închipuite în „noaptea de la spartul târgului”, ci, dimpotrivă, mizează pe forța brută a umanității de ieri și de azi.
Așadar, contesa Olivia, interpretată de Diana Cavallioti, va fi o tânără năzuroasă și sclifosită, răsfățată ca o pisicuță, jucată chiar cu o doză subtilă de autoironie, o femeie care, dincolo de orice rang social și de orice îndatoriri morale, își urmează firea. De partea cealaltă, Orsino, marele îndrăgostit din istoria teatrului, va fi un bărbat amorezat de fapt de propria idee despre amor, așa cum e interpretat de Alexandru Pavel, cu o tristețe asumată, teatrală, hrănită în fiecare zi cu atmosferă și muzică tristă creată special, prizonier al propriei imagini despre iubire, incapabil să o vadă și să o simtă atunci când apare lângă el în carne și oase. Așa cum e construit de Alexandru Pavel, ducele Orsino este mai degrabă un îndrăgostit de propria imagine de bărbat îndrăgostit, mereu respins și mereu nefericit.
Nicoleta Hâncu, în Viola
În acest spațiu, cum spuneam, idilic, creat de Adriana Grand, peste care adie un aer de superficialitate, căci și norii, și iarba, și copacul, și frunzele, totul e (contra)făcut, poveștile alambicate se amestecă de la prima și până la ultima scenă, lăsând la iveală personaje care se joacă periculos de-a iubirea. Nicoleta Hâncu, în Viola, își asumă ambele identități sexuale, jonglând cu nuanțe și sensibilități, cu lumini și umbre, cu bucăți de yin și yang desfăcute și apoi puse la loc, ca într-un cub rubik, făcând legătura între lumi și între lumi interioare, „analizând” prin gesturi, priviri și inflexiuni ale vocii diferențele și asemănările din iubire, văzută din ambele perspective. Un inteligent personaj androgin – un el și o ea conturați cu umor și sensibilitate –, un personaj androgin, așadar, care în montarea lui Victor Ioan Frunză devine în primul rând oglinda perversă a propriei ființe, pentru ochii celuilalt. Și, ceea ce e și mai interesant, așa cum este conceput personajul în montarea de la Metropolis, ambele iubiri care au în centru cele două ipostaze ale Violei se bazează, de fapt, pe o doză de homosexualitate, amestecată cu narcisism.
De partea cealaltă se află universul lui sir Toby, al lui sir Andrew și al cameristei Maria. Intrăm deja pe terenul comediei absolute, în care Adrian Nicolae, Sorin Miron și Andreea Grămoșteanu refac o altă lume. Lipsită de poleiala nobleței, dragostea și suferința sunt de data asta mai brutale, mai vesele, mai adevărate. Scenele comice curg în cascade, momentele de beție ale celor doi, dialogurile și situațiile dintre ei trimit la umorul lui Stan și Bran, iar Andreea Grămoșteanu, este o ideală îmbinare de umor, inteligență sclipitoare și viclenie a omului simplu plus un fel de poezie brută. Lor li se adaugă Feste, cel care face legătura între cele două mici universuri și care, așa cum este interpretat de Andrei Huțuleac, are cinismul și inteligența ascuțită a ființei superioare care se joacă de-a bufonul cu cei din jur – niște copii mari, în jocul cărora intră aproape din plictiseală. Andrei Huțuleac cântă, zâmbește din când în când amar și acid, îi înțeapă pe fiecare cu ascuțimea unei glume cu tâlc, e deasupra tuturor cu o serenitate aproape demiurgică și un farmec trist, care-ți îngheață zâmbetul pe buze.
Andrei Huțuleac, în Feste
Un personaj pe care toate montările cu „A douăsprezecea noapte” mizează din plin este Malvolio – Malvolio, majordomul păcălit de o farsă crudă, Malvolio, caraghiosul în ciorapi galbeni, care atrage hohote de râs. În varianta lui Victor Ioan Frunză, Malvolio e George Costin. Iar rolul pe care-l face e o excelentă compoziție, cu accente când comice, când tragice, trecând subtil de la prima parte, în care Malvolio are sobrietatea grețoasă și perfect autentică a slujitorului lingușitor, pentru ca momentul în care primește falsa scrisoare de la stăpâna, alături de care începe brusc să se viseze stăpân, să-i activeze toate resorturile lichelismului. Interpretarea lui George Costin surprinde aproape ca într-o filmare cu încetinitorul felul în care germenele parvenitismului se dezvoltă în câteva clipe, iar ridicolul absolut ia locul sobrietății celei mai stupide, hrănit de posibilitatea câștigului venit peste noapte. Dincolo de hohotele de râs din momentele petrecute în beci, unde Malvolio e închis în întuneric, sau din momentele în care defilează în ciorapii lui galbeni prin fața Oliviei se ascunde analiza acidă a unui tip uman, condamnat de Shakespeare la nefericire. Căci „A douăsprezecea noapte” se încheie cu două nunți și cu o mare singurătate, cea a lui Malvolio, singurul pentru care happy-end-ul nu funcționează. N-ai cum să nu observi însă că autorul ironizează fericirea cuplurilor, iar ironia e păstrată subtil și de regizor.
George Costin, în Malvolio
O analiză cinică a iubirii și a felului cum ea îi poate modifica pe oameni, a felului cum ea acționează în funcție de situații și zone sociale, a felului cum ea devine oglinda vie și deloc deformată a propriei ființe, așa s-ar putea descrie, pe scurt, montarea lui Victor Ioan Frunză de la Teatrul Metropolis. Pe lângă interpretări excelente, ea beneficiază de o muzică special creată de Tibor Cari, o muzică ce devine ea însăși un personaj, preluând subtil un fel de rol al unui cor absent, care comentează scenele cu aceeași ironie ce licărește permanent în ochii lui Feste, bufonul care încheie spectacolul, rămânând dincoace de cortină.
Teatrul Metropolis
„A douăsprezecea noapte” de W. Shakespeare
În românește de: Violeta Popa și George Volceanov
Versiune scenică: Victor Ioan Frunză
Distribuție:
Contesa Olivia: DIANA CAVALLIOTI
Orsino, ducele Iliriei: ALEXANDRU PAVEL
Malvolio, majordom: GEORGE COSTIN
Viola: NICOLETA HÂNCU
sir Toby: ADRIAN NICOLAE
sir Andrew: SORIN MIRON
Feste, bufon: ANDREI HUȚULEAC
Maria, cameristă: ANDREEA GRĂMOȘTEANU / ANCA DUMITRA
Antonio, pirat: ALIN FLOREA / ANDREI RADU
Sebastian: CODRIN BOLDEA / BOGDAN FLOREA
Căpitanul: MATEI ARVUNESCU / CODRIN BOLDEA
Fabian: CAROL IONESCU
Preotul: COSTIN DOGIOIU
Valentin: FLAVIUS CĂLIN
Curio: MARIAN OLTEANU
Valetul Oliviei: VOICU AANIȚEI
Un ofițer: MATEI ARVUNESCU
Al doilea ofițer: ANDREI REDINCIUC
Suita ducelui Orsino: ȘTEFAN MOHOR, PAUL RADU, ANDREI REDINCIUC
Muzica: TIBOR CÁRI
Decorul și costumele: ADRIANA GRAND
Direcția de scenă: VICTOR IOAN FRUNZĂ
Foto Adriana Grand
Marea problemă a celor care comentează PIESA (deci nu mă refer la montare) e că aceştia nu realizează că se află în faţa unei relizări ce trebuie citită în cheie religioasă. Trebuie decriptată iar acest proces transformă creaţia lui Shakespeare îmai degrabă într-o dramodie. O avem pe contesa Olivia prinsă în păienjenişul promiscuităţii (sic!) în care tartor este Malvolio, care se prăbuşeşte – din orgoliu – în zonele infernale. Îl avem pe contele Orsino, care îi plânge decăderea. Avem acţiunea Duhului – care bate unde vrea El şi care-l face prezent pe… Fiul – şi care face să se redeştepte “nebunia” raţională a sufletului, care astfel redevine doritor de unirea cu Dumnezeu, dar cu acel Dumnezeu Care nu-l înspăimântă pe om, ci îi este seamăn. Este, la rândul său, tot Om, adică e Hristos întrupat şi descoperit lumii prin Tatăl şi prin Duhul. Adică ceea ce se petrece la Epifanie, sărbătoarea ce urmează ceşe de-a douăpsezecea nopţi, şi în care apa şi duhul sunt “materiile prime” – “o, ce ploaie şi ce vânt!”
Ori, prin această cheie de decriptare înţelegem de ce Malvolio NU POATE AVEA ACCES LA FERICIRE, la happy end. Pentru că diavolul e damnat pe vecie (credinţa Bisericii, spre diferenţă de părerile lui Origen) spre diferenţă de oameni, oricât de nemernici (gen sir Toby) care au măcar un minim de şansă de a rămâne pe scenă. Fie şi cu ochii învineţiţi. Prin urmare un Shakespeare profund creştin în această piesă, după cum în alte piese avem un gânditor profund politic, fin psiholog sau patriot fervent.