O tandră lecţie de tandreţe

Când ajungi la “un teatru”, adică într-o încăpere dintr-o casă veche, aflată în spatele CEC-ului, ai, măcar pentru o clipă, impresia că intri în altă lume, mai exact într-o lume normală, cum e sau cel puţin îi pare obositului amator de fapte teatrale care trăieste într-o ţărişoară înceată şi calină din sud-estul Europei. Când ajungi la “un teatru”, îţi aminteşti de micile spaţii în care independenţii fac teatru în oraşele cele mai cosmopolite ale bătrânului continent, dar şi ale Americii. Descinzi într-o curte mică, cobori apoi nişte trepte, chiar la prima intrare, dai de un mic antreu, în care te aşteaptă o canapea, câteva cărţi pe o etajeră, poate o mică sculptură şi sigur o scrumieră plină cu mucurile multelor ţigări de care foarte puţini artişti s-au lăsat. În faţă, se deschide un loc în care s-a improvizat un spaţiu de joc, iar în camera de alături găseşti câte o expoziţie de lucrări semnate, de obicei, de artişti tineri.

Foto Theo Herghelegiu

Sâmbăta trecută, când m-am dus acolo, erau mai mulţi oameni ca de obicei, veniţi să vadă “Fata cu cărămida în gură”, un nou spectacol regizat de Theo Herghelegiu, după un text propriu. M-am bucurat să văd printre spectatori doi cunoscuţi actori bucureşteni din generaţia încă tânără, căci aşa ceva se întâmplă mai rar prin teatrele din urbea lui Bucur. Actori care au zâmbit, când vesel, când trist, în timpul spectacolului, lăsându-şi empatia să lucreze fără cenzură, adică neadoptând poziţia observatorului care ştie el foarte bine “cu ce se mănâncă teatrul” şi, ca atare, are un inevitabil aer de specialist.

“Fata cu cărămida în gură” are o calitate esenţială pe care o au mai toate spectacolele lui Theo Herghelegiu: capacitatea de a emoţiona mai multe categorii de public: şi intelectuali blazaţi, cu cărţi publicate, şi rebelii abia ieşiţi din adolescenţă, pentru care totul începe şi se termină cu Facebook-ul, şi corporatiştii care vor ceva “de actualitate”, şi pensionarii pentru care teatrul înseamnă, în general, altceva, o artă spre care mulţi dintre ei privesc cu un respect moştenit. Noul spectacol confirmă această pricepere de a transmite firesc un mesaj nuanţat tuturor celor care au la dispoziţie o oră şi care se trezesc astfel puşi în faţa unei lumi ce seamănă îngrijorător de tare cu a noastră, a tuturor. “Fata cu cărămida în gură” nu se teme să-i pună încă o dată în faţa unei oglinzi, folosind ficţiunea ca pretext.

Foto Theo Herghelegiu

Spre deosebire de destul de multe producţii de teatru independent de la Bucureşti, care,  fugind de formule testate şi de căi bătute şi răzbătute, căutând obsesiv noul, nu fac decât să generalizeze şi să clişeizeze formule antiestablishment, spectacolul nu apelează la găselniţe regizorale şi mizează exclusiv pe actor. Pe scena improvizată la “un teatru” au jucat, luându-şi treaba în serios, Cristian Toma, Adriana Pârvu şi Adelaina Zamfira,  John, câinele vorbitor, fals cinic şi mizantrop înşelător, numai bun să explice cum mângâierea pe burtică e autentică doar dacă cel care o “efectuează” simte dorinţa şi nevoia de a o “efectua”, Gloria, mostră a femeii de azi, încă animată de idealuri ca iubirea, care par anacronice şi caraghioase, purtătoare a unei depresii de râsu’-plânsu’, şi fetiţa alienată, expresia inocenţei crude, ucigaşe chiar, pe care o ştim, să zicem, şi din “Împăratul muştelor”. În cazul personajului care dă numele spectacolului, generalizarea este inevitabilă. Nu ştiu dacă a fost gândită aşa, dar Fata cu cărămida în gură este copilul alienat al începulului de mileniu III, inocentul care nu a deschis încă ochii spre lume şi căruia prea mult iubire părintească îi îngăduie orice, lăsându-i libere instinctele agresive, şi astfel îl abate de la drumul spre normalitate.

Foto Theo Herghelegiu

De altfel, normalitatea este chiar marea absentă din mica lume a lui John, a Gloriei şi a fetei care caută întotdeuna ceva, iar lipsa normalităţii este exact hăul care naşte monştri. Cum în spectacolele, uneori şi în textele lui Theo Herghelegiu, unul dintre sinonimele „normalităţii” este „iubirea”, rezultă că lipsa iubirii naşte monştri. Două asemenea creaturi se întâlnesc în „Fata cu cărămida în gură”. Departe de a fi tezistă sau didactică, lecţia de tandreţe din micul spectacol, conceput pentru sălile care permit o apropiere cel puţin de ordin fizic între actori şi spectatori este ea însăşi o lecţie tandră: fără truisme şi idei primite de-a gata, fără patetisme şi fără cuvinte ce „din coadă au să sune”. Fiind în acelaşi timp şi o lecţie despre firescul pierdut, care pune în lumină, cum făcea Montaigne acum secole, ipocrizia înnăscută a fiinţei umane, lecţia de tandreţe apelează la limbajul universal, cu potenţial salvator, al emoţiilor, unele dintre ele pierdute pentru specia umană, altele regăsite sau reinventate. Într-un fel, „Fata cu cărămida în gură” poate fi perceput ca o variaţiune pe tema „omului recent”, aşa cum cum se conturează el şi în cartea lui acelaşi titlu a lui Horia-Roman Patapievici.

Spectacol de mici dimensiuni, care vine în întâmpinarea unui orizont de aşteptare din ce în ce mai răspândit, acela pentru creaţia care se întoarce la necunoscuta numită fiinţă umană şi la forţa pură a actorului, „Fata cu cărămidă în gură” are farmecul discret al acelui teatru de calitate neelitist, la care are acces toată lumea, subgen vital în orice cultură de azi şi greu de concretizat.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.