Douăzeci de concurenţi au venit în 2011 la cea de-a XIV-a ediţie a Galei HOP de la Mangalia să concureze pentru premiul cel mare, care poartă din acest an numele lui Ştefan Iordache, şi pentru cele două premii de interpretare – cel mai bun actor şi cea mai bună actriţă. Douăzeci de concurenţi, dintre care patru băieţi şi şaisprezece fete… Dezechilibrul n-a fost valabil însă numai la nivel de număr, ci şi la cel al calităţii, iar problemele cele mai mari au fost legate de alegerea textului.
Actori şi actriţe cu evidente calităţi au fost puşi/ puse în dificultate de textul pe care singuri şi l-au ales, motiv pentru care, în câteva situaţii, proba impusă, şi anume cele cinci minute din „Cartea milionarului” a lui Ştefan Bănulescu, i-au pus în valoare mai bine decât monologul liber ales.
Câştigătoare a Marelui Premiu „Ştefan Iordache” a fost Diana Croitoru, care a primit şi Premiul Yorick, oferit începând din acest an de revista noastră. Interpretarea ei a fost extrem de echilibrată, atât la prima probă, cât şi la cea de-a doua. Monologul „Versiunea Martei”, o dramatizare proprie după o povestire a lui Karel Capek – unul dintre puţinele cazuri în care textul a lucrat în slujba concurentei, nu împotriva ei – i-a permis Dianei Croitoru să-şi dezvăluie capacităţi de a trece subtil de la o stare la alta şi, mai ales, să manevreze inteligent şi subtil energia sălii. Fără să forţeze nota vreo clipă şi, lucru rar la această ediţie, fără să interacţioneze fără sens cu publicul.
Premiul pentru cea mai bună actriţă l-a primit Ştefania Dumitru, care a venit cu un monolog după Ion Sava – „Paricidul”. În cazul ei, ştiinţa de a-şi alege textul a fost salvatoare, evident pe emploi-ul actriţei, care a reuşit un moment de comedie adevărată, simplu şi frumos condus de la primul şi până la ultimul minut, fără ca ritmul să treneze vreo clipă (ceea ce rar s-a întâmplat de la un capăt la altul al recitalurilor de doar 15 minute…). Ambele câştigătoare, şi Diana Croitoru, şi Ştefania Dumitru sun absolvente ale Universităţii „Spiru Haret”.
Pentru cea mai bună interpretare masculină, premiul a fost primit de Andrei George Gherghe, care a avut, însă, doar trei contracandidaţi. Monologul din „Preşul” lui Ion Băieşu a fost pentru el o mică aventură, pe ideea „totu-i bine când sfârşeşte bine”. Început într-un ton jos, concurentul a recuperat abia în ultimele minute o energie a sălii destul de disipată, care aştepta să îşi primească porţia de comedie, dat fiind titlul anunţat, ceea ce s-a întâmplat de-abia în final şi cu mult mai mult la proba impusă, unde Andrei-George Gherghe a găsit o formulă interesantă, bazată pe improvizaţie. S-a îndepărtat de la textul lui Bănulescu, dar numai atât cât să-şi „agaţe” publicul cu un cântecel despre fericita convieţuire româno-maghiară şi nu numai (Andrei vine de la Universitatea din Târgu Mureş) şi să-l poarte inteligent către „milionarul” din Metopolis.
Premiul „Sică Alexandrescu”, premiul special al juriului, a mers la o actriţă specială… cu un moment special, aflată într-o situaţie specială… Andreea Moustache a avut curajul de a urca pe scenă cu o sarcină foarte înaintată, ceea ce nu i-a retezat din farmec. Pentru monolog, a ales un text din „Moromeţii”, început şi condus inteligent… numai că alegerea de a coborî de pe scenă şi a merge să-l interpreteze aproape exclusiv pentru juriu, în faţa mesei acestuia, a anulat o parte importantă din transferul de energie pe care trebuia să-l aibă cu sala. La proba impusă, Andreea a ales să cânte cuvintele lui Bănulescu – o variantă autohtonă de „Chicago”, celebrul musical – puţin jazz, puţin pop şi o voce plăcută…
Premiul „Timică”, acordat de Asociaţia Master Class, a fost obţinut de Bianca Ioan, o actriţă de la Iaşi, care, dincolo de monologul bine construit şi bine interpretat (unul dintre puţinele cazuri în care în spate s-a simţit o construcţie regizorală), a avut poate cea mai bună variantă pentru proba impusă. Cinci minute, cinci capitole… s-ar putea numi momentul ei după „Cartea milionarului”, singurul care a avut coerenţă cu sine şi cu adevărat surprinzător ca soluţie. Un rezumat în câte un minut al fiecărui capitol şi trecerea de la un minut la altul marcată printr-un „beeep” (auto)ironic şi, mai ales, cu umor…
În ceea ce priveşte evoluţiile necâştigătorilor, o trăsătură comună ar fi (dincolo de alegerea textului, de care vorbeam la început) o anume lipsă de maleabilitate la reacţiile sălii şi, în acelaşi timp, o nevoie, care trădează lipsa de încredere, de a interacţiona forţat cu sala. De aici, celebrele bomboane despre care se vorbea într-unul din capitolele impuse din „Cartea milionarului” şi care s-au materializat pe scenă la aproape toţi concurenţii… bomboane de toate felurile, formele şi gusturile, din care au mâncat şi publicul, şi juriul, şi concurenţii… Apoi, deja celebra roată de care se vorbea în acelaşi roman al lui Bănulescu s-a materializat pe scenă în două cazuri. În ceea ce-l priveşte pe Alexandru Petrila, total absurd, gândul pe care cu siguranţă l-a avut n-a ajuns până la public. Şi total inutil în cazul Simonei Elena Năstase – o puşcă ce apare în actul întâi e musai să tragă până în ultimul act, spunea odată Cehov…
Problema netransmiterii unei emoţii pe care fiecare dintre cei douăzeci de concurenţi a sperat să o trezească vine, în multe situaţii, din pricina faptului că, pentru cei mai mulţi dintre ei, „a simţi” şi „a face pe celălalt să simtă” se confundă. Nu să plângi tu, ci să mă faci pe mine să plâng, spunea odată Diderot şi afirmaţia, trecută şi filtrată şi adăugită prin secole, a rămas valabilă. La Mangalia, cazul cel mai evident a fost cel al Ginei Nica Pitulea, care a venit cu monologul Mariei Timofeevna din „Demonii”. O mare cantitate de lacrimi şi de trăiri interioare pe care actriţa n-a reuşit să le transmită, un fel de a canaliza energiile în interior, în loc să le direcţioneze către public… Aceeaşi situaţie şi în cazul Roxanei Gârleanu, care a ales un monolog al Ioanei d’Arc din „Ciocârlia” lui Jean Anouilh.
Un caz aparte a fost Raisa Ştiopoane, care a propus un text al lui Ştefan Caraman, ce a pus-o bine în evidenţă. Inteligent construit şi dozat, recitalul ei a fost totuşi lipsit de mobilitate şi a mizat pre amult pe gesturi oarecum extreme sau nu neapărat necesare – un sân dezgolit creează o impresie puternică pe moment, dar, dacă gestul nu e susţinut de mai mult, impresia se diluează rapid şi rămâne doar cenuşa…
Aş mai aminti, ca imagini decupate, reuşite de o clipă sau mai multe, versiunea impusă a Andreei Maria Şovan – dans, gest, mişcare la sfârşitul căruia am simţit că nici nu era nevoie de mai mult pentru a exprima universul magico-absurd al lui Bănulescu. Apoi vocea puternică şi frumoasă a Adrianei Bordeanu sau momentul emoţionant, deşi uşor patetic, al Ancăi Maria Ghiţă, în monologul din „Puţină rugină” al lui Valentin Nicolau.
Fără să fie strălucită, această a XIV-a ediţie a Galei HOP este un barometru pentru starea de fapt a şcolii de teatru româneşti.
Print
Un Comentariu