Cum mai arată teatrul azi? E înalt, e scund, e slab, e gras? Frumos sau urât, asta e o chestiune de gust. Dar aşa ca tipologie, cum e? Ce constituţie mai are? Astenic, atletic; e sănătos, e depresiv? Cum o mai duce?
Cred că imaginea destul de fidelă este cea a unui hipster care undeva în adâncul sufletului şi-ar dori să nu trebuiască să fie mereu atent la cum arată şi la ce spune şi să nu mai fie atât de politically correct şi să nu trebuiască să mănânce eco, bio, trio şi să recunoască, finally, că se uită din când în când şi la B.D.-uri, nu doar la filme de autor, că nu ascultă doar jazz, că ştie, încă, versurile de la „Noapte de vis” şi că de fapt autorul lui preferat nu e Bukowski, ci Agatha Christie. Iar dacă ar fi să poarte un nume, cred că l-ar chema Eugen sau Matei sau Viorel. Sau, oricum, un nume pozitiv, de băiat bun, care se cam fereşte să afişeze asta şi îşi spune Serj sau Lenox.
În tot marasmul ăsta în care hipsterii sunt deja pe cale de dispariţie şi au fost înlocuiţi cu yuccies şi în care mai toţi suntem millenials, teatrul nostru se comportă ca atare. Vrea să arate cu orice preţ cât e de teribil. Şi să fie cool. Şi militant dacă se poate. Neapărat militant. Să demonstreze ceva. Orice. Dar să demonstreze. Şi poezia şi candoarea şi emoţia s-au cam dus pe apa sâmbetei. Teatrul a devenit prea corporatist. Prea calculat. Tinerii regizori îşi aleg parcă orbeşte texte şocante în speranţa că subiectul se montează de la sine. Că, dacă piesa e grea şi contemporană şi vorbeşte despre angoase şi frici, corporatistul de 2017 imediat se regăseşte pe undeva pe acolo şi va fi cuprins de un fior. Prea multe drame, prea mult război, prea multă ură, prea multă încrâncenare. Şi ne mai mirăm de ce se umplu sălile la comedii îndoielnice. De prea multă dramă şi seriozitate înţepenită şi stupidă.
Iar actoriisunt încă şi mai calculaţi. Merg la castinguri după algoritmi şi îşi fac „prieteni” în urma unor calcule savante. Combinaţii de interese luate câte k. Superficialitatea şi frica de ratare sunt variabilele într-o ecuaţie în care mai toţi factorii sunt necunoscuţi. Ştii doar că ai terminat facultatea. Atât. Şi în loc să ai grijă de timpul prezent intri în depresie cu gândul la trecut mai rău decât bunicii tăi şi te temi de un viitor pe care deja îl preconizezi sumbru. Clar, totul e aranjat. Clar, ai nevoie de pile. Clar, există o cabală din care cum necum trebuie să faci parte, dacă vrei să ai şansa de a demonstra că eşti bun. Şi eşti supra-politicos şi precaut şi zâmbeşti şi spui exact ce crezi că trebuie să spui şi faci doar un compromis mititel, nu mare şi tot aşa până când eşti angajat într-un teatru sau prinzi câteva colaborări. Şi constaţi că nu se mai poate altfel. Că nu există nicio cabală, ci că zâmbetul larg şi gândurile răsmăsurate înainte de a fi spuse ţi-au devenit a doua natură şi că asta e viaţa ta. Dar eşti fericit. Joci. Ce şi cum şi pentru ce şi visul tău şi bucuria ta nu mai contează. Joci mult. Peste tot. Şi îţi plăteşti chiria. Ăsta e noul vis devenit realitate.
Şi toate astea se văd în spectacole. Hipsterul Serj se exprimă pe scenă şi se oglindeşte clar în sală. Frustrările actorilor care joacă şi în figuraţia cu dinţii scrâşniţi care vor să se facă văzuţi şi auziţi şi plăcuţi. Neapărat plăcuţi. Lehamitea actorilor care nu mai cred în profesia lor şi joacă din automatisme şi se gândesc că a doua zi trebuie să îşi deszăpezească maşina şi să-şi ducă la şcoală copilul. Ambiţiile regizorilor care vor să spună totul cu un singur spectacol. Plictisul regizorilor care au spus tot ce aveau de spus, dar nu se pot descocoţa de pe soclul lor. Ratarea actorilor care după zeci de ani de profesie încă mai speră la confirmare, dar se bucură când li se spune „maestre”.
Prea multe calcule, prea multe interese, prea multă încrâncenare şi prea puţină bucurie de a fi. Prea puţină duioşie, naivitate, inocenţă. Spectacolele filmate din trecut păstrează acel parfum al teatrului ceva mai lipsit de griji. Au un soi de poezie desuetă, dar rămâi cumva cu ochii la ele şi îţi aduci aminte că şi tu te mai uiţi din când în când la B.D.uri. Le aplauzi pe cele de acum care îţi vorbesc pe limba ta. Sunt, poate, la fel de grăbite ca tine, la fel de up to date. Hipsterul cu mustaţa în furculiţă de azi e nepotul unui hippie colorat cu pletele în vânt. Atât de stingher şi de stupid faţă de cel care într-o vară, în 79’ de exemplu, cânta muzica din „Hair” şi visa frumos.
Print
“Tinerii regizori îşi aleg parcă orbeşte texte şocante în speranţa că subiectul se montează de la sine. Că, dacă piesa e grea şi contemporană şi vorbeşte despre angoase şi frici, corporatistul de 2017 imediat se regăseşte pe undeva pe acolo şi va fi cuprins de un fior. Prea multe drame, prea mult război, prea multă ură, prea multă încrâncenare. Şi ne mai mirăm de ce se umplu sălile la comedii îndoielnice. De prea multă dramă şi seriozitate înţepenită şi stupidă.”
Nu sunt de acord. E o generalizare absolut gratuită, care nu reflectă obiectiv situația reală. Se fac și spectacole furioase gratuit, dar se fac și spectacole duioase gratuit. Echilibrul nu cred că se poate găsi într-un peisaj teatral scindat și haotic. Pe scenele naționale se fac spectacole de duzină, fără viață și terne, cu actori care mai bifează un rol, dar sunt și încercări de spectacole tari, în care și actori și regizor trag la aceeași căruță pentru transmiterea unui mesaj puternic. Poate că teatrul subvenționat ar trebui să stabilească ștacheta, să încerce mai mult, să riște mai mult. Anyway, oricum e teatrul ăsta de azi, că-i provocator sau de public, constanta trebuie să fie performanța. Și-apoi aici avem o problemă, că avem teatru pentru toate gusturile, dar îndoit cu apă.