Tratat teatral. Maestrul şi Margareta la Sibiu

Să ne înclinăm în faţa capodoperei! Chapeau bas, domnule Bulgakov! Roman grandios, te salut!

Forţa copleşitoare a textului apasă constant, cuvintele şi personajele sunt vii încă din pagină. Sensul e diamantin şi volatil. E abur de geniu. Cum să îl prinzi din zbor în toată splendoarea lui şi să îl înghesui pe scenă? Încape oare? În actori, decor, costume, muzică, gesturi şi lumini? Cum reproduci, măcar pentru o clipă, fiorul atingerii unei aripi de înger? E nevoie de curaj. De inconştienţă, chiar, pentru a te lua la trântă cu coloşii.

Zoltán Balázs şi Ilona Kiss asta fac atunci când recalibrează “Maestrul şi Margareta” şi îl adaptează pentru a spune prin vorbele lui Bulgakov propria poveste. Tema teologică e înlocuită cu cea teatrologică. În montarea de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu este vorba despre teatru. Binele şi răul, frumosul şi urâtul, apolinicul şi dyonisiacul, divinul şi demonicul, iubirea şi ura, damnarea şi mântuirea; în artă, prin artă, pentru artă, cu artă, despre artă. Teatrală! Un gest îndrăzneţ, legitim şi egoist. Sacrilegiu sau jertfă? Reverenţă sau narcisism? Şi una şi cealaltă.

Romanul e un monolit care nu se lasă violat şi îşi susţine singur cauza – e prezent, potent şi vibrant în fiecare secundă. Reverenţă, aşadar. Dar şi sacrilegiu pentru că egoul artistic depăşeşte limitele interpretării şi ne arată cu bună ştiinţă, chiar ostentativ, că e vorba despre noi – cei ai teatrului. Woland e în primul rând regizor, apoi Prinţul întunericului, Margareta e actriţă, Maestrul e dramaturg. Teatrul e viaţă pusă sub lupă, creează lumi. E, poate, forma cea mai păcătoasă de artă pentru că îl concurează de Creator la scara 1:1. În templul nostru noi suntem Alfa şi Omega. Dăm viaţă şi ucidem. Blasfemie! Da, dar ne asumăm această condiţie de când alegem să „slujim pe altarul Thaliei”. Vină tragică? Posibil. Ne jucăm de-a viaţa şi moartea în fiecare seară şi simţim voluptatea de a controla destine. Egoism? Cu sigurnaţă. Dar şi iubire dincolo de explicaţii.

Aşa am decriptat eu spectacolul propus de regizorul Zoltán Balázs. M-a făcut să reflectez serios şi vinovat la această condiţie deloc confortabilă a omului de teatru. Dincolo de teza pretenţioasă şi fascinantă e realizarea în sine căreia îi lipseşte subtilitatea ideii iniţiale. În primul rând ritmul obsedant al rostirii monocorde. Toţi actorii vorbesc cu precizie de metronom, cu aceeaşi frazare rigidă, rece şi sterilă. Ca într-o incantaţie, cuvintele curg egal, iar atmosfera te striveşte în scaun exact prin această repetiţie epuizantă a unei singure nuanţe. Efectul există, dar oboseala inevitabilă face ca impactul să se diminueze şi intervine plictiseala – cel puţin auditivă. Pentru a ritma acţiunea există scenele video proiectate pe un ecran. Excesive ca număr şi prea puţin expresive estetic. Gros-planul şi mişcarea de aparat nu pot suplini prezenţa fizică a actorului pe scenă. Viul pentru cei vii e înlocuit cu planuri detaliu şi racursiuri. În abundenţa de intruziuni filmice există, însă, scena întâlnirii dintre Maestru şi Bezdomnîi, când camera de filmat are lirism şi transmite emoţie. Apoi un moment, mult prelungit, de muzică live – trompetă, contrabas, vioară, pian, clarinet, flaut, acordeon, tobe, saxofon, trianglu – o orchestră întreagă alcătuită ad-hoc din actori. O gură sănătoasă de energie, inspirat introdusă, care rupe curgerea epică şi egală a fabulei. Aceasta îmi pare a fi singura ei motivaţie în economia montării. Altfel, un moment mai mult sau mai puţin reuşit, dar în sine.

Şi pentru ca „Maestrul şi Margareta” să fie un eseu teatral veritabil, un compendiu de teatrologie personalizat, scena Balului reuneşte mai toate spiritele care de un secol şi mai bine fac să se învârtă roata dinţată a scenei. Măria Sa, Regizorul – fie că numele lui e Diderot, Appia, Craig, Stanislavski, Grotowski, Brook, sau Ciulei, sau Purcărete, sau… Văzându-i pe toţi cum defilează şi urcă treptele spre vrăjitoarea dezgolită, nu mi-am putut reţine întrebarea: dar de ce nu şi Koršunovas şi Andrei Şerban şi Ostermeier şi…? Un „inside joke” reuşit, care se adresează exclusiv oamenilor de teatru cu simţul umorului şi capacitate de auto-ironie. Invitaţii la Balul Satanei-regizor nu pot fi alţii decât colegii lui de breaslă; fiecare obţinând privilegiul de a sta de-a dreapta şi de-a stânga prin „vina asumată” de a friza geniul. Şi aflăm de ce s-au făcut vinovaţi fiecare în spatele descrierilor acide. Unii ne amuzăm, alţii se încruntă, iar cei mai mulţi înţeleg prea puţin.

În această demonstraţie dedicată teatrului, actorii, culmea, în afară de protagonişti, contează prea puţin. Sunt uniformizaţi prin rostire şi doar fizionomiile interesante îi individualizează pe Pali Vecsei în Azazello şi Adrian Matioc în Pilat din Pont. Ofelia Popii este o Margaretă stranie; nu lasă impresia de vulnerabilitate nicio secundă şi seduce hipnotic de la prima apariţie. Este vrăjitoare aprioric. Înainte de a fi femeie. Marius Turdeanu, în Maestru, portretizează artistul care se abandonează definitiv şi plenar în mâna operei sale. În spatele lucidităţii liniştite prin care contaminează sala fie de pe ecran, fie de pe scenă, ochii lui tărdează condiţia esenţială a celui care s-a întâlnit cu capodopera: nefericirea. Iar Woland, în interpretarea lui  Akos Oros are un atu important prin prezenţa ludică şi pronunţia duios-alterată a limbii române. Nu malefic, ci carismatic. Deloc fioros şi, totuşi, neliniştitor. Lucrurile se schimbă atunci când Woland este interpretat de Mariana Mihu. E prea puţin important că e femeie. Contează doar şoapta timbrată şuierată ameninţător şi gesturile care completează acest arhetip al răului, atât de inofensiv în aparenţă.

Ajung la final şi rolurile se schimbă. Maestrul devine Pilat din Pont, iar Ha Nozri, cel absent până atunci, primeşte înfăţişarea Margaretei. Dialogul filosofic cutremurător din roman se transformă într-o declaraţie de iubire între alter-egourile celor doi. Nu am timp să asimilez transferul de personalitate. Îi văd în continuare în faţa ochilor pe nefericiţii îndrăgostiţi, iar sensurile se amestecă şi ele. În funcţie de varianta de distribuţie există două perspective ale acestei coperte: într-o seară am plecat cu un sentiment regenerator de pace şi armonie, pentru că cei doi coboară printre spectatori şi vreau să cred că sunt izbăviţi – în Bine sau Rău. A doua zi am ieşit cu certitudinea că salvarea lor nu poate exista decât în lumea umbrelor în care păşesc dinspre sală spre scenă, în timp ce noi, martorii muţi şi incapabili de acţiune, ne uităm la propria imagine proiectată live pe ecranul din faţa noastră. Suntem şi noi vinovaţi!

Tratatul teatral propus la Sibiu este inexact, subiectiv şi musteşte de orgoliul creatorului său – ca orice operă de artă. Greutatea lui stă în asumarea dusă până la capăt; curajul de a fi la rândul tău artist, sprijinindu-te pe giganţi. În decorul imaginat sugestiv, funcţional şi poetic de Velica Panduru – într-o biserică dărăpănată, între coloanele romane, lângă un perete pe care stă la vedere, expus cu mândrie, afişul spectacolului „Faust” montat de Silviu Purcărete, Marele Păpuşar Woland – Regizorul prin excelenţă – oficiază un ritual teatral. E neliniştitor ca cei supuşi oglinzii necruţătoare, pe care arta noastră o ţine ridicată spre lume de secole, să fim chiar noi, „slujitorii”. Ai cui slujitori? Ai lui Woland, se pare.