Vis într-o noapte de vară de secol 21 sau dragostea înseamnă manipulare

3stars

visul3Într-o lume teatrală sufocată adesea de teatrul cu mesaj și de teatrul transformat în instrument de propagandă, în teatrul cu o mult prea pronunțată culoare politică, în teatrul „corect politic”, Victor Ioan Frunză este unul dintre creatorii care aleg teatrul de artă, în forma lui contemporană, desigur. Teatrul care cercetează, teatrul care propune interpretări și reinterpretări ale textelor clasice și nu numai, teatrul care vorbește despre adevăruri general umane și despre modificările lor subtile de-a lungul timpului și al istoriei culturii, cele care, de altfel, surprind cel mai bine esența societăți(lor).

Este pentru a treia oară când Victor Ioan Frunză pune în scenă „Visul unei nopți de vară”. Întâi la Cluj, în 1998, apoi la Brăila, în 2006, iar acum la Teatrul Metropolis din București. Fără să semene deloc între ele, cele trei montări au reprezentat, după cum declară chiar regizorul, trei etape diferite și trei niveluri diferite de înțelegere și decriptare a textului. „Sunt acolo trei etaje, trei paliere – unul este tema identităţii, al doilea este cel al iubirii şi al descătuşărilor sexuale şi al treilea palier este problema teatrului. Iar amestecul ăsta atât de bizar mă face să tot revin asupra piesei, pentru că în prima versiune, pe care am făcut-o la Cluj, am fost foarte preocupat de zeităţi, iar Puck era un element central, care amesteca planurile şi conducea toată această paradă nocturnă. La Brăila am pus foarte mult accentul pe Oberon, care stabileşte o ordine, iar în spectacolul de la Metropolis mi-am dat seama că personajele principale ale piesei sunt cei patru îndrăgostiţi, ale căror destine sunt atât de schimbate după acea noapte, şi am pus accentul altfel, pentru că am găsit o mică frază pe care o ignorasem în celelalte două montări şi care ne arată că unul dintre cei doi îndrăgostiţi rămâne vrăjit şi în realitate”.

Spectacolul care a avut de curând premiera la Teatrul Metropolis este, înainte de toate, oglinda unei lumi a secolului 21, o lume agitată, în căutarea unui sens, bântuită de fantasme ale sexualității nereprimate şi afişate, o lume în care dragostea e altfel, și totuși e la fel, în care visele sunt altfel, și totuși sunt la fel, în care revoltele sunt „controlate” și în care în licoarea lui Puck se simte adierea descoperirilor SF, mai mult decât adierea vrăjilor Evului Mediu.

visul 1În montarea de la Teatrul Metropolis, realizată de aceeași echipă cu care Victor Ioan Frunză lucrează de câțiva ani buni și din care fac parte actorii alături de care a creat „Tartuffe”, „Scene din viața insectelor”, „Îngeri în America”, Familia Tot” sau „Mobilă și durere”, regia dezvoltă două planuri şi două idei fundamentale: întâi povestea îndrăgostiţilor care se pierd – şi nu se (mai) regăsesc – în noapte şi în pădure şi, în al doilea rând, problema teatrului, sensurile şi scopurile lui azi.

Universul scenic pe care-l propun Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand jonglează mult cu valori simbolice, cu valori virtuale, cu realităţi care se fac şi se destramă cu rapiditatea cu care asta se întâmplă într-un joc pe calculator, recurgând adesea tocmai la acest tip de fragmentare. Un spaţiu aproape gol, în care locurile şi timpurile se adună şi se numără în bucăţi mari de realitate, aşezate, la propriu, una peste alta, bucăţi de pânză groasă, pe care rămân „imprimate” momente din trecut, momente ale devenirii fiecăruia dintre personaje şi care, apoi, le iau cu sine şi se întorc la „sine” sau la ceea ce „trebuie” să fie sinele.

Încă de la început, povestea lui Shakespeare, aşa cum este pusă în scenă la Metropolis, lasă impresia că cele patru personaje, cei patru îndrăgostiţi – interpretaţi de Nicoleta Hâncu, Adrian Nicolae, Mihaela Velicu şi Alexandru Pavel, ultimii doi de curând intraţi în trupa fără nume a lui Victor Ioan Frunză – sunt, pe de o parte, pioni într-un joc al zeilor, iar pe de altă parte „personaje” care se supun unei realităţi „virtuale” pentru care au fost creaţi. Motiv pentru care şi umorul, şi tristeţea, şi neputinţa, şi suferinţa din „dragoste” sunt construite mai degrabă într-o interesantă zonă de distanţare, ce impune un alt fel de abordare. Avem de-a face cu patru interpretări conduse impecabil, cu nuanţe care îi individualizează pe fiecare dintre ei, dar, în acelaşi timp, create toate într-o zonă de aşteptare în care emoţia, cu tot ce ar trebui să presupună ea şi poezia clişeistică la care se recurge de obicei în scenele din pădure sunt nu eliminate, ci răcite, îngheţate, ca atunci când torni apă rece pe fierul înroşit. Iar asta este cea mai puternică imagine a lumii contemporane şi a felului în care „se trăiesc” sentimentele, filtrate printr-o formă de insensibilitate, cu cât sensibilitatea este mai puternic afişată.

visul 2În jocul celor patru – pentru care, din nou, după „Tartuffe”, versul funcţionează mai firesc decât proza în multe dintre montările contemporane –, luminile şi umbrele adolescentului secolului 21, care a adunat în el în straturi, precum pânzele Adrianei Grand, toate straturile lumilor de până la el, se disting în aceeaşi măsură subtilităţile lipsei de subtilitate a amorului contemporan şi a sexualităţii afişate, precum şi rătăcirea (a se citi „orbecăirea”) prin haosul unei lumi în care „ordinea” şi-a schimbat sensurile. Iar frumoasa pendulare între iubire şi neiubire, între vrăjire şi dezvrăjire, sunt impecabil surprinse şi de Alexandru Pavel, cel care rămâne într-un final „vrăjit” şi prins în capcana ordinii, şi de Adrian Nicolae, care adaugă personajului său câteva accente dramatice în plus. Nicoleta Hâncu şi Mihaela Velicu jonglează amândouă cu valorile demnităţii umane şi feminine într-un joc ce pare să nu le consume decât „stratul” de suprafaţă, stratul femeii de secol 21, care suferă şi trăieşte paradoxal, cu o intensitate chinuitoare, dar ca într-un joc pe calculator.

„<Visul unei nopţi de vară>, aşa cum l-am făcut acum, este spectacolul unei alte lumi”, spune Victor Ioan Frunză şi spectacolul nu-l contrazice. „O lume a secolului nostru şi, din punctul ăsta de vedere, nu mai putem interpreta poezia în acele clişee cunoscute. Aşa cum arată vremea noastră, starea poetică poate fi înfăţişată şi cu umor, şi cu tragism, şi cu grotesc”. Şi, dincolo de grotesc, cu un soi de insensibilitate, care ţine locul poeziei şi adesea se confundă cu ea. E interesant de urmărit şi de citit ca pe o hartă această istorie a „Visului unei nopţi de vară” în montările lui Victor Ioan Frunză – pe de o parte, evoluţia preocupărilor şi a gândirii unui artist şi, pe de altă parte, evoluţia şi transformările lumii în care trăim. De la preocuparea pentru zei, în prima montare, la preocuparea pentru Puterea omenească în a doua şi la preocuparea pentru partea umană în cea de-a treia, urmărind tocmai mutaţiile pe care le-a suferit scheletul sufletului şi al creierului omenesc.

Important în acest sens este şi textul folosit de Victor Ioan Frunză în spectacol, un text retradus, care renunţă la clişeele poetice cunoscute, păstrând mai aproape de original brutalitatea limbii lui Shakespeare, adăugând pe alocuri câteva versuri din sonete şi scriind chiar câteva rânduri care să-i ducă până la capăt (aşa cum înţelege acest capăt regizorul) ideea lui Shakespeare, despre intrarea în „ordine” a tinerilor după momentul de răzvrătire. Căci unul dintre tineri rămâne „vrăjit” (a se citi „manipulat”) şi în realitate – orice ar însemna această realitate „controlată” de zei…

visul 3Şi acest al doilea plan al puterii este creat folosind pentru puterea umană şi puterea supraumană aceiaşi actori, George Costin şi Cristina Florea, care, în scenele în care îi joacă pe cei doi zei, sunt construiţi ca o familie de secol 21, în prag de divorţ, plictisiţi de ani de existenţă împreună şi de ei înşişi, amândoi în căutare de „senzaţii tari”, subliniind astfel tocmai schimbul de „informaţie” care se produce între cele două planuri, uman şi divin, şi felul cum unul devin oglinda celuilalt.

Andrei Huţuleac ne propune un Puck pervers, care se joacă de-a puterea, care mizează (poate puţin prea mult) pe farmecul personal, „şmecherul” care se infiltrează la graniţa dintre lumi. În varianta lui Victor Ioan Frunză, Puck îşi pierde „vraja” în sensul ei clasic şi bătătorit, nu e deloc o mică zeitate care se joacă la lumina lunii cu destinele muritorilor, aşezându-le la loc, ci, dimpotrivă, este adolescentul crud, cu trăsături brutale şi aproape golăneşti, pervers şi şmecher, care manipulează. În varianta lui Victor Ioan Frunză, dragostea este o formă de manipulare la care creierul reacţionează forţat, ca la un stimul căruia nu i se poate opune – iar Puck, interpretat de Andrei Huţuleac, are tocmai acea cruzime a adolescentului care chinuieşte insecte cu sadism şi fără să clipească…

Al doilea plan al spectacolului, cel al teatrului, îl are în centru pe Sorin Miron, în rolul lui Fundulea, alături de ceilalţi „meşteri”, uşor traduşi în secolul nostru şi uşor updataţi… Sorin Miron, un actor cu excepţionale calităţi, cu un umor special, cu o ironie subtilă, care în acest context funcţionează impecabil, atât în scenele din grădina Titaniei, în care îl interpretează pe celebrul măgar, cât şi în cele din micul teatru, în care este actorul-vedetă….

Cu o ironie muşcătoare, dar şi cu un soi de duioşie, Victor Ioan Frunză dezvoltă în câteva clipe întreaga istorie a teatrului contemporan, în care „sensul” este tocmai lipsa de sens. În care, de aşa-zisul drag al publicului, teatrul devine o mâncare de nedigerat, cu ingrediente puse unul peste altul şi cu un soi de amatorism care funcţionează la toate nivelurile. Pe o mică scenă din ambalaje goale, creată de Adriana Grand, se perindă toată istoria lumii, dar nu e de ajuns… pământul e prea puţin şi într-un final este cucerită chiar luna – luna din noaptea lui Shakespeare nu mai este luna din poezii, ci Luna pe care oamenii au pus piciorul în costum de cosmonaut. Ce s-a pierdut şi ce s-a câştigat? E o întrebare la care spectacolul, din fericire, nu oferă răspunsuri…

Teatrul Metropolis

Visul unei nopți de vară, de W. Shakespeare

Theseu, ducele Atenei: GEORGE COSTIN
Egeu, tatăl Hermiei: ALIN FLOREALysander, îndrăgostit de HermiaALEXANDRU PAVEL

Demetrius, îndrăgostit de Hermia :ADRIAN NICOLAE

Philostrat, maestru de ceremonii: ANDREI HUȚULEAC
Peter Gutuie, asistent medical: ALIN FLOREA
Blându’ , tâmplar : EDUARD CÂRLAN / COSTIN DOGIOIU
Nic’ Fundulea, frizer : SORIN MIRON
Subțirelu’, croitor: AMIR QASHOU
Francisc Fluieraru, vulcanizator: CAROL IONESCU
Tom Botișor, tinichigiu: SORIN FLUTUR
Hippolyta, soția lui Theseu: CRISTINA FLOREA
Hermia, îndrăgostită de Lysander: MIHAELA VELICU
Helena, îndrăgostită de DemetriusNICOLETA HÂNCU

Oberon, regele elfilor : GEORGE COSTIN
Titania, regina nimfelor : CRISTINA FLOREA
Puck: ANDREI HUȚULEAC
Un prinț indian: AMIR QASHOU
Spirite, zâne, elfi: ADRIANA ALDEA, ANDREI BIBIRE, CODRIN ANDREI BOLDEA, EDUARD BOȚ, SELINA COLCERU, ANTONIA DIN, GLORIA MELU, ANDREEA MERA, PAUL RADU
Casting & training: GEORGE COSTIN & ALEXANDRU PAVEL
Comunicare & logistică: SORIN MIRON
Consultant artistic: ADRIAN NICOLAE
Efecte sonore: ALIN FLOREA & SORIN MIRON
Decorul și costumele: ADRIANA GRAND
Direcția de scenă: VICTOR IOAN FRUNZĂ

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.