Râsul, basmul și sarcasmul

Premieră a acestei toamne, la Teatrul Metropolis, „Visul unei nopți de vară” a lui Victor Ioan Frunză, după Shakespeare, este nu doar un spectacol sclipitor în exuberanța sa, dar și un model (în sensul de obiect-pilot) de exprimare-existență artistică. Relocarea sa, în spirit și literă, în perimetrul marilor experiențe de acest gen (montarea unui spectacol de sorginte shakespeariană, în context, este relevantă) devine obligatorie nu doar prin prisma esteticului, dar și prin aceea a unui soi de etică atât socială, cât și profesională. Așadar:

Cea dintâi experiență de excepție este asumarea adaptării la realitatea imediată a textului, fără pierderea caracterului universal (nu doar în spațiu, dar și în timp) inițial. Vreau să spun, textul rescris de către regizor, creație autonomă, în definitiv, este de un ludic și de o inventivitate uluitoare. Joaca de-a cuvântul, de-a sintagma și de-a replica de proporții țin de dramaturgia de cea mai bună calitate și ar merita publicată ca atare. Ba chiar experimentul ar fi exemplar dacă lucrul s-ar petrece în pagini pe două coloane, de o parte textul original, de cealaltă varianta regizorului dramaturg, lecție de rescriere dovedind și un talent evident și productiv la superlativ.

Cea de-a doua este asumarea trupei. Nucleul este deja „clasic” și de indiscutabil succes: familia (și la propriu și la figurat) regizor – scenograf, Victor Ioan Frunză – Adriana Grand, o echipă de creație care construiește cu singularitate, în perspectiva românească, o operă monumentală alcătuită prin însumarea semanticii fiecărui spectacol și guvernată, ca o navă, de o concepție, de o filosofie decelabilă urmând pas cu pas semnele obiectelor scenice. Totodată, de câțiva ani buni, Victor Ioan Frunză poate fi considerat liderul unei companii (încă) neinstituționalizate, ca să zic așa, formată din câțiva actori, ei înșiși excelenți, care asigură dinamica efectivă a operei. La drept vorbind, în acest moment, gestul de bun-simț, public ori privat, ar fi acordarea unui spațiu potrivit acestei unice echipe de creație. Până când va fi să fie (din păcate, scepticismul meu e serios motivat…), manageri precum George Ivașcu sau Cristian Șofron se dovedesc o soluție meritorie.

Oferind, pe scena de la Metropolis, încă o variantă a piesei shakespeariene (pentru a treia oară, într-o ritmicitate de o dată la opt ani), Victor loan Frunză spune, cu instrumentar la zi (ba chiar premonitoriu-hazliu, căci își asumă și o tentă de SF pe alocuri), un basm comic și polemic în egală măsură, care ar face deliciul cinicilor (în sensul filosofic la cuvântului) și care produce hohotele în cascadă ale publicului. La acest nivel, lucrurile sunt complicate (pentru analist) și complexe (creativ), un dans pe sârmă între o constatare a Helenei („Iubirea transformă lucrurile”) și teza dezmățului semnată de Oberon. Regizorul stabilește partiturile actoricești asumând, rând pe rând, mai toate retoricile posibile, sprijinit de decorurile Adrianei Grand al cărei simț ludic are, în subtext, conștiința geometrică a mecanismelor fanteziei. Semnul lunar dublu (lumină și întuneric, yin și yang) foarte ingenios în simplitatea sa (două roți gigantice, în fundal, una obturând, în funcție de necesitățile narative, luminozitatea celeilalte) dirijează, în definitiv, parcursul hipersexual al poveștii acestor gasteropode barbiene care sunt personajele de proveniență shakespeariană din spectacolul lui Frunză.

Utilizând în dublu rol unii dintre actori, regizorul descoperă și la acest nivel o geometrie intrinsecă a personajelor, dovedind că structura narativă a spectacolului își conține încă de la Shakespeare polemismul. Astfel, George Costin este și Theseu, ducele Atenei, și Oberon, regele elfilor, Cristina Florea și Hippolyta, soția lui Theseu, și Titania, regina nimfelor, Andrei Huțuleac și Puck și Philostrat, maestrul de ceremonii, fiindcă, nu-i așa, precum în cer așa și pre pământ. Alin Florea este, la rândul lui, și Egeu și Peter Gutuie fiindcă, evident, și mărimile acestei lumi și exponenții ei cei mai jalnic-diletanți cam tot una sunt.

Cele două cupluri de îndrăgostiți (Hermia – Mihaela Velicu, Lysander – Alexandru Pavel, Helena – Nicoleta Hâncu, Demetrius – Adrian Nicolae) sunt, fie și din plăcerea jocului cu tinctura de „sculătoare”, supuse metodei Oberon a depravării (pe la o vreme se lasă cu o comică scenă de sex-party) spre a-și descoperi țintele pasiunii, morală în răspăr față de victorianismul cutumier. Nu mai puțin polemic grupul actorilor amatori, vedeta Fundulea (Sorin Miron) fiind nu atât frizer, cât stilist (hayr-stilist), sinonimie scandaloasă, cum s-ar zice, pentru noii Nae Girimea. Și, dacă tot a venit vorba de personajul din „D-ale carnavalului”, caragialitatea spectacolului lui Frunză nu este un accident, ci o demonstrație diacronică, la fel ca și aducerea, în scenă, a uneltelor commediei dell’arte, ale filmului mut, ale circului sau ale partiturilor duble sau triple amintind de operă ori de operetă. Fiindcă pariul regizoral urmărește o întreagă istorie a comediei de la Aristofan încoace, o intenție de obiect artistic total, de întrevăzut în planurile profunde ale spectacolului. Coregrafia, desenul mișcărilor lasă loc unor adevărate performanțe actoricești, iar decorul, la rândul lui, urmărește dezvoltarea în funcție de nivelurile narative: pe de o parte, roțile lunare, pe de alta rulourile cu covoare scenice policrome ale intervenției lumii fantastice, mai apoi scena în scenă a celor șase meseriași – actori amatori (așadar, sub bagheta asistentului medical Gutuie: tâmplarul Blându – Eduard Cârlan, croitorul Subțirelu – Amit Quashou, vulcanizatorul Fluieraru – Carol Ionescu, tinichigiul Botișor – Sorin Flutur; pe Fundulea deja l-am amintit), o construcție demnă de excesele bio-ecologiste, din peturi, capace de roată de automobil, carton, țevi, stegulețe, cutii de bere ori suc, folie, pungi de plastic ș. a. m. d.

Sprijinit de scenograf, regizorul creează momente explozive, de la sexul gigantic al transformatului în măgar Fundulea, la exhibiționismul fulgerător, de final, al lui Puck. Nu mai puțin fulminante (pour les connaisseurs) secvențe textuale precum psalmistul trio Lysander – Demetrius – Hermia ori adevăratul bocet polemic al lui Puck adresat celor „drepți, morali și cumsecade”.

În concluzie, două ceasuri de bună dispoziție pentru oricine și-l renunoaște pe Oberon în Theseul personal, respectiv pe Tinania în a sa Hippolytă. Pentru oricine și-ar cadorisi fără strângere de inimă Egeul de dragul buclucașului Puck. (Și) în acest sens, basmul pe care îl spune Victor Ioan Frunză oferă loc râsului (mai) tuturor, lăsând „electoratului” fantasticului, imaginativului, ludicului, dreptul la subînțelesul sarcastic.

Teatrul Metropolis

Visul unei nopți de vară, de W. Shakespeare

Theseu, ducele Atenei: GEORGE COSTIN
Egeu, tatăl Hermiei: ALIN FLOREALysander, îndrăgostit de Hermia: ALEXANDRU PAVEL

Demetrius, îndrăgostit de Hermia :ADRIAN NICOLAE

Philostrat, maestru de ceremonii: ANDREI HUȚULEAC
Peter Gutuie, asistent medical: ALIN FLOREA
Blându’ , tâmplar : EDUARD CÂRLAN / COSTIN DOGIOIU
Nic’ Fundulea, frizer : SORIN MIRON
Subțirelu’, croitor: AMIR QASHOU
Francisc Fluieraru, vulcanizator: CAROL IONESCU
Tom Botișor, tinichigiu: SORIN FLUTUR
Hippolyta, soția lui Theseu: CRISTINA FLOREA
Hermia, îndrăgostită de Lysander: MIHAELA VELICU
Helena, îndrăgostită de Demetrius: NICOLETA HÂNCU

Oberon, regele elfilor : GEORGE COSTIN
Titania, regina nimfelor : CRISTINA FLOREA
Puck: ANDREI HUȚULEAC
Un prinț indian: AMIR QASHOU
Spirite, zâne, elfi: ADRIANA ALDEA, ANDREI BIBIRE, CODRIN ANDREI BOLDEA, EDUARD BOȚ, SELINA COLCERU, ANTONIA DIN, GLORIA MELU, ANDREEA MERA, PAUL RADU
Casting & training: GEORGE COSTIN & ALEXANDRU PAVEL
Comunicare & logistică: SORIN MIRON
Consultant artistic: ADRIAN NICOLAE
Efecte sonore: ALIN FLOREA & SORIN MIRON
Decorul și costumele: ADRIANA GRAND
Direcția de scenă: VICTOR IOAN FRUNZĂ

Fotografii de Adriana Grand