Teatrul Inexistent a renunţat la existenţă

Theo Herghelegiu

Ca orice organism viu, şi o companie de teatru se naşte, trăieşte şi… dispare. Teatrul Inexistent s-a născut în 1998 şi a trăit până în 2011, când şi-a încheiat activitatea, ultima sa premieră („Cele 3 Roxănici”) având loc fix la aniversarea a 12 ani de existenţă, în decembrie 2010.

A fost o vreme când ne lăudam (pe drept cuvânt) că suntem cea mai longevivă companie independentă de teatru din România. Şi, până în momentul prezent, cred că aşa a şi fost. Ce înseamnă 12 ani într-o ţară cu o libertate postbelică de numai 21 de ani? … Eu cred că înseamnă imens. Cred că demonstrează cu probe autentice faptul că în România se poate face cultură în pofida lipsei de fonduri, de mijloace şi de sprijin de orice fel din partea autorităţilor. Şi mai cred că demonstrează şansa de reabilitare a acestui popor, cel puţin pe un anumit segment. În cei 12 ani de vieţuire, la companie au colaborat cam 200 de artişti, care s-au livrat necondiţionat pentru o cauză: cauza teatrului independent românesc. Dacă aş avea banii şi „intrările” necesare, le-aş ridica un monument. Un monument figurativ, vesel, cu o puternică expresie plastică; un monument care să sugereze curajul, sensibilitatea, umorul, sacrificiul şi puterea de a renaşte. Probabil că aş comanda unui artist plastic o mare pasăre Phoenix, care cloceşte un ou pătrat pe o scenă, în spatele unei cortine complet transparente. Iar materialele folosite ar fi argintul, onixul si cristalul. Şi acest monument s-ar afla nu într-un loc, ci în mai multe locuri – în faţa unor clădiri de care, pe mine, una, mă leagă amintiri dureros de frumoase. Cum ar fi, bunăoară, clădirea în care se găseşte Teatrul ACT

Deci cam acesta ar fi gestul meu de la revedere pentru Teatrul Inexistent şi aşa ar arăta amprenta luminoasă pe care mi-aş dori s-o pot lăsa pe post de marcă durabilă. Dar există, conform legilor universului, şi o parte un picuţ mai „înnourată”, despre care nu voi spune decât atât: vremurile se schimbă, oamenii se schimbă, direcţiile în care ei decid că vor evolua se bifurcă şi, prin urmare, apar tot mai des acele intersecţii unde te opreşti şi fiecare o ia în partea în care vrea să meargă. Nici nu ştiu dacă ăsta e neapărat un lucru rău – cred că lumea se dezvoltă (în ultimii ani) după nişte reguli şi principii în mod evident radicale, deci, era inevitabil ca şi compania noastră sa fie atinsă (mai devreme sau mai târziu) de efectul acestui radicalism a-tot-deformator.

La temelia acestei companii au pus primele cărămizi un nucleu de oameni (un grup de rebeli spectaculoşi, aflaţi în anii ’90 la începutul carierei lor), iar mai apoi, au înălţat edificul foarte mulţi alţi artişti tineri şi talentaţi. Însă, unul din pilonii săi şi personajul aproape omniprezent din producţiile sale a fost actriţa Dana Voicu, printre altele şi directorul artistic al companiei, şi omul care a ţinut pedala demarajului apăsată la blană şi pe urmă a reglat acceleraţia timp de 12 ani. Cred că nu poţi pomeni de Teatrul Inexistent fără a o pomeni şi pe ea, şi pe încă alţi câţiva actori, coregrafi, scenografi… Îmi îngădui să-i amintesc, în „cerc” foarte restrâns: Gabriel Coveşeanu, Mihai Răzuş, Mihai Baranga, Andrei Aradits, Antoaneta Zaharia, Andreea Duţă, Mihaela Popa, Eduard Jighirgiu, Daniel Tiza. Şi, bineînţeles, ca o emblemă pe un steag de război – personalitatea lui Marcel Iureş, primul şi ultimul meu mentor, ca regizor independent.

Habar nu am ce şi dacă istoria va (mai) consemna ceva despre această făptură teatrală care a fost Teatrul Inexistent. (Spun făptură deoarece compania a însemnat mult mai mult decât o formaţiune culturală independentă, sub pălăria căreia nişte unii s-au strâns şi au făcut spectacole; ea a fost un fel de familie; un fel de… „grup matriarhal” care, la nivel afectiv, existenţial şi spiritual, a devorat bunurile vieţii, împărţindu-le cu voluptate între membrii săi. În clipa când aceste bunuri au dat semne că se vor transforma în măr al discordiei, compania s-a dematerializat discret, ca sub o vrajă).  Revenind – dacă, totuşi, istoria va consemna ceva, mi-ar plăcea să se spună despre noi că am fost artiştii independenţi care ne-am jucat cu fericirea, fără să ne pese de porcării, mizerii şi lovituri devastatoare…

Aş vrea să rămânem un exemplu de curaj.

Aş vrea să rămânem un exemplu.

Print

2 Comentarii

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.