Poezia de luni

Ce urâtă culoare cu aceşti munţi albi, plutitori. Nu există făgăduială. El e prea aproape… şi voi amândoi sunteţi prea departe… Îmi pun rochia lungă, şi, fără milă, las zilele să mă părăsească. Mie frigul, mie născocirile ample, mie vina. Îi răsplătesc trădarea, asurzind cetatea. Amîndoi… S-au dus. S-au dus. Mă pierd întru noapte, dar [...] Citește în continuare

Poezia de luni

M-am hotărât să nu mă mai citesc Iau lumea-n cap de-acum şi plec în zare, Iar visul care tulbură şi doare De azi încolo-ncep să-l ocolesc. Hârtiile le fac diseară scrum Şi sufletul bucăţi –poate-aşa tace Vreau să mă lase toată lume-n pace Să-mi pot vedea în linişte de drum. [...] Citește în continuare

Poezia de luni

Aflu, uimit, despre mine, că sunt apărut pe pământ din motiv de pământ; atât de ciudat şi de crud mi se pare că-ndată visez că sunt fund de căldare că sunt roată de moară, sau cui, sau ostreţ, că sunt scaun sau masă, sau sculă de preţ, că sunt ceas, ochelar, buzunar sau cuţit, că-s [...] Citește în continuare

Poezia de luni

până şi aceşti dinţi de porţelan pe care-i vezi rostogolindu-se pe trepte au mai multă viaţă decât mine o singură măsură pentru toate: lentoarea cu care ne mişcăm în acest aer maritim, printre zeci de păpuşi uriaşe cu oase care le străpung pielea putredă [...] Citește în continuare

Poezia de luni

Putreziciunea, o, de, ce anume nelegiuirea binecuvântând, vrea ca păcatul lui să îl îndrume tovărăşia-i stearpă lăudând? De ce boind-o, faţa să-i repete furându-i morţii, viile culori? Ce frumuseţi în umbra ei străvede şi dobândeşte umbre doar, de flori? De ce trăieşte, când e firea ştearsă, săracă azi de sângele-i curat? Ea-şi vede visteria eu, [...] Citește în continuare

Poezia de luni

Câţi necăjiţi ne ies în cale! De ce îngăduie Dumnezeu atâta suferinţă la sufletul lor? Există cu siguranţă o noimă în ce ni se întâmplă. Ei fac parte din realitate. Priveliştea îi încorporează ca pe nişte umbre fără glas. Umbre ale noastre dintr-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. [...] Citește în continuare

Poezia de luni

Nora Iuga Toţi moştenim un şir de părinţi altoiţi pe copaci, carbonizaţi inutil; poate-au trecut pe cămile însetaţi de trupuri morganatice, asfinţite în dimineţile lor fără memorie. Vinuri de iarbă ciocnite în ameţitele tălpi, leagăne, leagăne… şi-n fiecare ureche un muzician îndrăgostit de migraţiile vântului. [...] Citește în continuare